Între Ruine și Speranță: Povestea Mea Despre Divorț, Credință și Regăsire

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Mihai răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu ochii umflați de plâns, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară în săptămâna aceea când discuția noastră ajungea aici, la capătul răbdării.

— Și eu ce să fac, Mihai? Să mă prefac că totul e bine? Să mă fac că nu văd cum ne-am pierdut unul pe altul? — am șoptit, cu vocea tremurândă.

A tăcut. S-a ridicat brusc de la masă și a trântit ușa. Am rămas singură, cu inima bătând haotic și cu un gol imens în stomac. Copiii dormeau încă, iar liniștea aceea apăsătoare mă făcea să simt că mă sufoc.

Nu știu când am început să ne pierdem. Poate după ce s-a născut Ana, când nopțile nedormite ne-au transformat în doi străini care împărțeau aceeași casă. Sau poate când Mihai a început să stea tot mai mult la serviciu, iar eu am rămas acasă, cu grijile și frustrările mele. Ne certam din orice: bani, copii, socrii, chiar și din cauza pâinii uitate pe masă.

Mama mea, Maria, încerca mereu să mă liniștească:

— Ilinca, toate cuplurile trec prin greutăți. Nu te grăbi să iei decizii la nervi.

Dar tata, Dumitru, era mai aspru:

— Dacă nu vă înțelegeți, mai bine fiecare pe drumul lui. Copiii nu trebuie să crească într-o casă plină de ceartă.

Între sfaturile lor contradictorii și presiunea prietenelor care îmi spuneau „nu sta pentru copii”, mă simțeam prinsă ca într-o menghină. Într-o seară, după o ceartă urâtă, am ieșit pe balcon și am privit cerul. Am început să plâng și să mă rog:

— Doamne, dă-mi o cale! Nu știu ce să fac…

În zilele următoare, Mihai a plecat la mama lui. Casa era pustie. Ana și Vlad mă întrebau mereu când vine tati acasă. Le spuneam că e plecat cu serviciul, dar ochii lor triști mă sfâșiau pe dinăuntru.

Am mers la biserică într-o duminică dimineața. Preotul spunea despre iertare și despre puterea rugăciunii. M-am simțit mică și vinovată. Poate nu făcusem tot ce puteam pentru familia mea? Poate eram prea mândră sau prea obosită ca să mai lupt?

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă rog în fiecare zi. Nu pentru ca Mihai să se întoarcă neapărat, ci pentru liniște și înțelepciune. Am vorbit cu o prietenă veche, Camelia, care trecuse printr-un divorț acum câțiva ani.

— Ilinca, nu ești singură. Știu că doare, dar Dumnezeu nu te lasă. Roagă-te și ai răbdare cu tine însăți.

A urmat procesul de divorț. Mihai a cerut custodia comună. Avocații ne-au pus față în față ca doi dușmani. Am simțit că mi se rupe sufletul când am semnat actele. Mama plângea pe ascuns, tata îmi spunea să fiu tare pentru copii.

Primele luni au fost un coșmar. Ana făcea crize de plâns când mergea la Mihai în weekenduri. Vlad a început să se izoleze la școală. M-am simțit vinovată pentru suferința lor. M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am înghițit în sec:

— Nu știu, puiule… Dar îl respect pentru că este tatăl vostru.

Am încercat să reconstruiesc ceva din ruinele vieții mele. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru femei divorțate la biserică. Am cunoscut alte femei ca mine: Simona, care fusese părăsită după 20 de ani de căsnicie; Loredana, care crescuse singură trei copii; Alina, care încă spera la împăcare.

Împreună am plâns, am râs și ne-am rugat. Am învățat că nu sunt defectă pentru că am divorțat. Că Dumnezeu nu mă judecă pentru eșecurile mele.

Cu timpul, relația cu Mihai s-a mai îmblânzit. Am reușit să vorbim civilizat despre copii. Am început să mă bucur din nou de lucruri mici: o cafea băută în liniște dimineața, o carte citită înainte de culcare.

Au trecut doi ani de atunci. Ana și Vlad sunt mai liniștiți acum. Eu am găsit un echilibru fragil între muncă, copii și timp pentru mine. Nu spun că e ușor sau că nu mai doare uneori. Dar cred cu tărie că rugăciunea m-a ținut pe linia de plutire.

Poate că nu toată lumea crede în Dumnezeu sau în puterea rugăciunii. Dar eu știu sigur că fără credință aș fi cedat demult.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine stau noaptea treze și plâng în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor sau să ne recunoaștem slăbiciunea? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească puterea de a merge mai departe.