Între Datorie și Dragoste: Povestea Mea cu Rareș

— Ioana, iar ai cumpărat tu totul? Nu trebuia să te deranjezi, spuse Rareș, trântind ușa după el, cu ochii în telefon.

M-am oprit din despachetatul pungilor de la Mega. Era a treia oară săptămâna asta când făceam cumpărături. Lapte, ouă, pâine, fructe, detergent, tot ce ne trebuia. Rareș nu părea să observe niciodată când se terminau lucrurile prin casă. Sau poate nu-l interesa? M-am uitat la el, așteptând măcar un gest de recunoștință. Nimic. S-a așezat pe canapea și a început să deruleze pe Facebook.

— Rareș, ai putea măcar să mă ajuți cu pungile? am spus, încercând să-mi ascund iritarea.

A ridicat ochii, puțin mirat:

— Ah, da, scuze. Vin imediat.

A venit, a luat două pungi și le-a pus pe masă. Apoi s-a întors la telefon. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De fapt, de când ne-am mutat împreună, aproape tot ce ținea de casă căzuse pe umerii mei. La început nu m-a deranjat. Îl iubeam și voiam să-i fie bine. Dar după trei ani, începuse să doară.

Într-o seară, după ce am pus masa și am văzut că iar nu a adus nimic — nici măcar pâine — am izbucnit:

— Rareș, tu nu vezi că eu fac totul aici? Cumpărături, curățenie, gătit… Tu nu aduci niciodată nimic acasă! Nici măcar o ciocolată!

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi acuzat pe nedrept:

— Ioana, exagerezi. Dacă vrei ceva anume, spune-mi și cumpăr. Dar nu mi-ai zis niciodată!

— Nu trebuie să-ți spun eu! E casa noastră! Nu vezi când se termină lucrurile?

A tăcut. S-a ridicat și a ieșit pe balcon. Am rămas singură la masă, cu lacrimi în ochi. M-am întrebat dacă Rareș era zgârcit sau pur și simplu nu-i păsa. Sau poate era crescut altfel? În familia lui, mama făcea totul. Poate pentru el era normal ca femeia să se ocupe de casă.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o pâine și un bilețel: „Pentru tine.” Am zâmbit amar. Era prima pâine cumpărată de el în ultimele luni. Oare chiar trebuia să ajungem la ceartă pentru un gest atât de simplu?

Seara am încercat să discutăm calm:

— Rareș, nu e vorba doar de cumpărături. E vorba că simt că nu suntem o echipă. Că eu trag singură la căruța asta.

A oftat:

— Ioana, eu chiar nu mă pricep la astea… Nici nu-mi dau seama când se termină lucrurile. La mine acasă mama făcea totul.

— Dar aici nu e casa mamei tale! Suntem noi doi! Dacă nu înveți să vezi ce e nevoie și să faci și tu ceva fără să-ți spun eu mereu… mă simt ca o menajeră.

A tăcut din nou. Am simțit că vorbesc cu pereții.

Au trecut săptămâni în care Rareș a încercat să fie mai atent. A cumpărat odată niște ceai și niște fructe. Dar tot eu făceam lista de cumpărături, tot eu plăteam majoritatea lucrurilor. Am început să țin socoteala banilor cheltuiți pe casă. Într-o lună, eu cheltuisem 1200 lei pe mâncare și produse de curățenie; el doar 150 lei.

Într-o seară, după o zi grea la muncă, am ajuns acasă și am găsit frigiderul gol. Rareș era la calculator, juca FIFA cu Vlad.

— Rareș, nu avem nimic de mâncare! Nu puteai să ieși tu azi la cumpărături?

— Am avut treabă… Dar comandăm ceva dacă vrei.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap:

— Nu e vorba doar de mâncare! E despre responsabilitate! Despre faptul că nu pot conta pe tine!

Vlad s-a scuzat și a plecat rapid. Rareș s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Ioana… dacă nu-ți convine cum sunt eu… poate nu suntem făcuți unul pentru altul.

Am rămas mută. Nu mă așteptam la asta. Am plâns toată noaptea.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă vreau să trăiesc așa toată viața: mereu cea care dă mai mult, care are grijă de tot, care cere și explică la nesfârșit ce are nevoie. Am vorbit cu mama la telefon:

— Mamă, tu cum ai făcut cu tata? El te ajuta?

Mama a oftat:

— La început nu prea… Dar am tras de el până a înțeles că suntem parteneri, nu stăpân și servitoare.

Am încercat încă o dată cu Rareș:

— Uite, hai să facem un plan: fiecare pune câte 500 lei pe lună pentru casă și facem cumpărături pe rând.

A acceptat fără entuziasm. Primele două săptămâni a funcționat. Apoi iar a uitat să cumpere ce era nevoie. Iar eu am cedat și am făcut totul singură.

Într-o duminică dimineață m-am uitat la el cum doarme liniștit lângă mine și m-am întrebat: „Oare dragostea înseamnă doar să dai fără să primești? Sau merit mai mult?”

Poate că Rareș nu era rău sau zgârcit — poate era doar crescut într-o lume unde femeia face totul și bărbatul „ajută” doar dacă i se cere explicit. Dar eu voiam mai mult: voiam un partener egal, nu un copil mare care trebuie împins de la spate.

Acum stau pe balcon cu o cană de ceai (cumpărat de mine) și mă întreb: Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar trebuie să acceptăm mereu mai puțin decât merităm?