Ultima șansă la fericire: Povestea mea la 82 de ani

— Tata, nu poți fi serios! La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?
Vocea fiului meu, Cătălin, răsuna în sufrageria mică, plină de amintiri și fotografii vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe poza Mariei, soția mea care plecase dintre noi acum doisprezece ani.
— Nu mă interesează ce zice lumea, Cătăline. Am obosit să trăiesc după regulile altora.
— Dar tu realizezi că ai 82 de ani? Și Ileana… are 78! Ce rost are să vă complicați viețile acum?

Aș fi vrut să-i spun că viața nu se termină când îți mor prietenii sau când copiii tăi au deja nepoți mari. Că singurătatea e ca o boală care roade încet, fără să te omoare, dar nici să te lase să trăiești cu adevărat. Dar n-am avut putere. Am privit în gol și am tăcut.

Ileana a intrat în viața mea într-o după-amiază de toamnă, la coadă la farmacie. Era supărată că nu găsea medicamentul pentru tensiune. I-am oferit locul meu și am schimbat câteva vorbe. A doua zi am întâlnit-o din nou, la piață. Apoi am început să ne vedem tot mai des. La început, doar la plimbare prin parc sau la o cafea la colțul blocului. Apoi, serile s-au lungit, iar discuțiile au devenit confesiuni.

— Știi ce mi-e cel mai frică? — mi-a spus ea într-o seară — Să nu mor singură, fără să mă țină cineva de mână.

Am simțit un nod în gât. Știam exact ce simte. Și eu mă temeam de același lucru.

Când i-am spus lui Cătălin și fiicei mele, Anca, că vreau să mă recăsătoresc, a fost ca și cum le-aș fi spus că vreau să vând casa copilăriei lor.

— Tata, tu nu te gândești la noi deloc? — Anca plângea — Mama abia a murit! Cum poți s-o înlocuiești?

— Nu o înlocuiesc pe mama voastră. O port cu mine în fiecare zi. Dar nu mai pot trăi doar cu amintiri.

Au urmat luni de tăcere și răceală. Nepoții mă vizitau mai rar. Vecinii șușoteau pe la colțuri. „Uite-l și pe bătrânul Dumitru, s-a îndrăgostit la bătrânețe!” Îmi venea să râd și să plâng în același timp.

Ileana era singura care mă făcea să uit de toate astea. Mă lua de mână când mergeam prin parc și îmi spunea povești din tinerețea ei. Îmi gătea supa preferată și mă certa când uitam să-mi iau pastilele.

Într-o zi, am decis: o cer în căsătorie. Am cumpărat un buchet mic de garoafe roșii și am invitat-o la mine acasă.

— Ileana, vrei să fii soția mea? — vocea îmi tremura ca unui adolescent.

Ea a început să plângă și m-a îmbrățișat strâns.

— Da, Dumitre! Da! N-am crezut că o să mai aud vreodată întrebarea asta…

Nunta noastră a fost mică, doar cu câțiva prieteni apropiați și vecinii care nu ne judecau. Copiii mei n-au venit. Au spus că nu pot accepta așa ceva.

Când preotul ne-a binecuvântat, Ileana m-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit:

— Acum nu-mi mai e frică de nimic.

Am dansat încet pe muzica veche a lui Dan Spătaru, iar pentru prima dată după mulți ani am simțit că trăiesc cu adevărat.

Dar liniștea nu a durat mult. După nuntă, Cătălin a venit furios la mine acasă.

— Tata, ai distrus tot ce am construit împreună! Nu mai ești tatăl pe care-l știam!

— Poate că nici tu nu mai ești fiul pe care-l știam… — i-am răspuns încet.

A plecat trântind ușa. În acea noapte am plâns ca un copil. Ileana m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Au trecut luni până când copiii mei au început să-mi răspundă la telefon. Încet-încet, au acceptat-o pe Ileana în viața mea. Nepoata mea cea mică, Mara, a venit într-o zi cu un desen: „Bunicule și bunica Ileana” scria pe el.

Acum stau pe bancă în parc, ținând-o pe Ileana de mână. Soarele apune peste blocurile gri din cartierul nostru din București. Oamenii încă se uită ciudat la noi uneori, dar nu-mi mai pasă.

Mă întreb adesea: De ce ne e atât de frică să fim fericiți când îmbătrânim? Cine hotărăște când e prea târziu pentru iubire?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată, dar știu sigur că n-aș schimba nimic din ce am trăit cu Ileana. Voi ce ați face dacă ați avea o ultimă șansă la fericire?