Umbre peste zâmbetul copilăriei: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai plânge, Ilinca! Nu mai plânge, că-l trezești pe frate-tu!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul țipetelor tatei care tocmai trântise ușa. Mirosea a fum de lemne și a supă de cartofi rămasă de la prânz. Eu stăteam ghemuită sub masă, cu genunchii la piept, încercând să-mi opresc lacrimile. Aveam doar opt ani, dar deja știam că liniștea e un lux pe care nu ni-l permitem.

Tata venea rar acasă treaz. De fiecare dată când îi auzeam pașii grei pe prispă, inima mi se strângea ca o frunză uscată. Mama încerca să-l liniștească, dar de cele mai multe ori totul se termina cu țipete și farfurii sparte. Fratele meu mai mic, Radu, adormea mereu cu pumnii strânși la piept, ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva ce nu putea vedea.

Într-o seară geroasă de ianuarie, tata a venit acasă cu ochii injectați și hainele ude. — Ce-ai făcut cu banii? a întrebat mama, încercând să-i ia geaca. — I-am băut! Ce vrei să fac? Să mor de sete? Apoi a început să arunce cuvinte grele, ca niște pietre. Eu și Radu ne-am ascuns în camera noastră, dar pereții subțiri nu ne-au protejat niciodată de adevăr.

A doua zi la școală, doamna învățătoare m-a întrebat de ce am ochii umflați. Am mințit că am răcit. Niciun copil din sat nu vorbea despre ce se întâmpla acasă. Era o rușine care plutea peste noi ca o ceață groasă. Dar eu visam la altceva. Visam să scap din satul ăsta unde toți știu totul și nimeni nu spune nimic.

Într-o zi, când aveam doisprezece ani, mama a venit acasă cu o pungă de la magazinul din centru. — Am găsit ceva de lucru la oraș, mi-a spus în șoaptă. — O să plec pentru câteva luni. Tu ai grijă de Radu și de casă. Tata era plecat pe undeva, probabil la crâșma din deal. Am simțit cum mă apasă responsabilitatea ca o piatră pe piept. Dar n-aveam de ales.

Au trecut luni grele. Mama trimitea bani când putea, dar nu era niciodată destul. Tata venea tot mai rar acasă și când venea, aducea doar necazuri. Eu mă ocupam de Radu, făceam focul, spălam hainele la lighean și încercam să țin casa întreagă. Într-o seară, Radu s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare și delira. Am fugit la vecina noastră, tanti Viorica, care m-a ajutat să-l duc la dispensar. Doctorița mi-a spus că dacă mai întârzia puțin, putea fi prea târziu.

Când mama s-a întors acasă după aproape un an, era schimbată. Avea riduri adânci și ochii goi. Tata nu mai era deloc; auzisem că plecase la muncă în Italia cu niște consăteni. Nu ne-a sunat niciodată.

Anii au trecut greu peste noi. Eu am terminat liceul la oraș, făcând naveta cu trenul de la cinci dimineața. În fiecare zi mă uitam pe geam la câmpurile înghețate și mă întrebam dacă viața mea va fi mereu așa: o fugă continuă între datorii, griji și speranțe frânte.

La liceu am cunoscut-o pe Ana, o fată veselă dintr-o familie „normală”. M-a invitat la ea acasă într-o duminică. Când am intrat în apartamentul lor cald și luminat, am simțit un nod în gât. Tatăl ei m-a întrebat ce vreau să fac după liceu. — Vreau să dau la facultate, i-am spus timid. — Bravo! Să nu te lași! mi-a zis el zâmbind larg.

Cuvintele lui m-au urmărit mult timp. Acasă însă mama îmi spunea mereu: — Nu avem bani pentru facultate, Ilinca. Poate găsești ceva de lucru aici, în sat… Dar eu nu voiam să rămân aici. Nu voiam să devin ca ea: obosită, resemnată și cu visele îngropate sub griji.

Într-o zi am avut o ceartă urâtă cu mama.
— Tu nu înțelegi că vreau altceva? am țipat eu.
— Și eu n-am vrut altceva? Crezi că mi-am dorit viața asta? Dar n-am avut de ales!
Am izbucnit în plâns amândouă. Era prima dată când vedeam lacrimi pe obrajii ei.

Cu ajutorul Anei și al profesorului de română am aplicat pentru o bursă la facultate în Iași. Când am primit scrisoarea de acceptare, am alergat prin curte cu Radu după mine, râzând amândoi ca niște copii scăpați din colivie.

La facultate a fost greu. M-am angajat ca ospătăriță într-o cafenea ca să mă pot întreține. În fiecare seară mă întorceam în cămin obosită, dar fericită că pot visa din nou.

Acum sunt în ultimul an la Litere și scriu povestea asta cu gândul la toți copiii care cresc în sate uitate de lume, unde zâmbetul copilăriei e umbrit de griji prea mari pentru umerii lor mici.

Mă întreb uneori: dacă tata n-ar fi băut… dacă mama ar fi avut curaj să plece mai devreme… dacă satul nostru n-ar fi fost atât de tăcut… oare viețile noastre ar fi fost altfel? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?

Voi ce credeți? Poate cineva rupe lanțul acesta sau suntem doar niște umbre care speră zadarnic?