Între două uși: Povestea unei nurori în fața nedreptății
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în timp ce spălam vasele, iar el stătea cu capul în mâini la masa din bucătărie.
Era a treia oară în săptămâna aceea când mama lui Vlad, doamna Stancu, venise cu o pungă de cartofi și niște ciorbă rămasă de la prânz. În același timp, știam că pentru sora lui Vlad, Oana, îi trimisese bani pentru chirie și încă o sumă frumușică „să aibă de haine”.
— Ana, te rog, nu începe iar… Știi cum e mama… Oana e singură, are nevoie de ajutor, a încercat Vlad să mă liniștească, dar vocea lui era stinsă. Și el simțea nedreptatea, dar nu voia să o recunoască.
M-am așezat lângă el, cu mâinile ude și inima grea. — Vlad, și noi avem nevoie. Tu muncești peste program, eu abia am găsit un job part-time la grădiniță. Nu cerem bani, dar măcar să nu ne trateze ca pe niște copii de pripas.
Am crescut la țară, într-o familie modestă. Știu ce înseamnă să te descurci cu puțin, dar știu și ce înseamnă să fii iubit egal. Când m-am măritat cu Vlad, am crezut că voi găsi aceeași căldură și la familia lui. Dar încă din prima lună după nuntă, am simțit privirea rece a soacrei mele. „Tu nu ești ca Oana”, mi-a spus într-o zi, când încercam să o ajut la bucătărie. „Ea a fost mereu mai sensibilă.”
Oana era cu doi ani mai mică decât Vlad și locuia singură într-o garsonieră din București. Era studentă la Arte și părea mereu pierdută în lumea ei. Doamna Stancu o vizita des, îi ducea pachete și bani. Pe noi ne vizita doar când avea resturi sau când voia să ne spună ce nu facem bine.
Într-o duminică, după ce am primit iar o pungă cu mâncare veche, am decis să vorbesc deschis cu Vlad.
— Vlad, nu vreau să trăiesc așa. Mă simt umilită. De ce nu îi spui mamei tale că nu e corect?
El a oftat adânc. — Dacă îi spun ceva, se supără și mai tare. Știi cum e… O să zică iar că tu mă întorci împotriva ei.
— Dar nu e adevărat! Eu doar vreau să fim respectați!
A doua zi, am primit un mesaj de la Oana: „Ana, mama mi-a zis că ai fost supărată pe ea. Ce s-a întâmplat?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam scandal, dar nici nu mai puteam suporta tăcerea apăsătoare din casă. Am răspuns politicos: „Nu sunt supărată pe nimeni. Doar că uneori simt că nu suntem tratați la fel.”
Oana mi-a răspuns după câteva ore: „Știi că mama mereu s-a îngrijorat mai mult pentru mine… Tu ai pe Vlad, eu sunt singură.”
M-am simțit vinovată pentru un moment. Poate chiar avea nevoie de ajutor mai mult decât noi? Dar apoi m-am gândit la serile când Vlad venea acasă obosit, la facturile care se adunau pe masă și la faptul că niciodată nu ne întrebase cineva dacă avem nevoie de ceva.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, doamna Stancu a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată la ușă și a început să inspecteze casa.
— Vai, Ana, iar ai lăsat vasele nespălate? Și ce-i cu perdeaua asta? Nu vezi că s-a rupt?
Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Vlad era în dormitor și nu a ieșit.
— Doamnă Stancu, fac tot ce pot… Nu e ușor când lucrezi și ai grijă de casă…
Ea a ridicat din umeri: — Dacă ai fi ca Oana… Ea mereu ține totul în ordine.
Nu am mai rezistat. — Poate pentru că Oana are timp și bani de la dumneavoastră! Noi primim doar resturi!
S-a făcut liniște. M-a privit lung și rece.
— Nu-mi place tonul tău, Ana. Să știi că eu fac tot ce pot pentru voi.
A plecat trântind ușa. Vlad a ieșit abia după ce s-a dus ea.
— Ce-ai făcut? Acum o să fie rău…
— Vlad, nu mai pot! Dacă nu spui tu ceva, o voi face eu!
În zilele următoare, doamna Stancu nu ne-a mai vizitat. Oana mi-a scris din nou: „Mama plânge din cauza ta.”
Am început să mă întreb dacă eu eram problema. Seara stăteam pe întuneric și mă gândeam dacă nu cumva ar trebui să plec de tot. Dar Vlad m-a luat în brațe și mi-a spus: — Nu tu ești problema. E mama care nu știe să ne vadă ca pe o familie adevărată.
După două săptămâni de tăcere grea, Vlad a mers la mama lui.
Când s-a întors acasă, avea ochii roșii.
— I-am spus totul. Că ne doare felul în care ne tratează. Că nu vrem bani sau favoruri, ci doar respect.
A doua zi dimineață am găsit pe prag o pungă cu portocale proaspete și un bilet: „Îmi pare rău dacă v-am rănit. Mama.”
Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Dar am învățat că trebuie să-mi apăr demnitatea chiar dacă doare.
Mă întreb uneori: câte familii trăiesc aceeași poveste? Câte nurori tac din gură de teamă să nu strice liniștea? Voi ce ați face în locul meu?