„Bunica, mama zice că trebuie să ne gândim la azil”: Povestea unei despărțiri tăcute

— Bunica, mama zice că trebuie să ne gândim la azil.
Am simțit cum mi se oprește respirația. Era vocea subțire a Ilincăi, nepoata mea de opt ani, care se juca pe covor cu păpușa ei preferată. Eu stăteam în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând farfuriile de la prânz. Am rămas nemișcată, cu buretele în mână, și am ascultat.
— Ilinca, nu vorbi prostii! a răspuns fiica mea, Mirela, pe un ton iritat. Dar vocea ei tremura. — Nu e momentul să discutăm asta acum.
— Dar tu ai zis! Ai zis că e greu cu bunica aici și că poate ar fi mai bine să stea undeva unde are cine să aibă grijă de ea tot timpul…
Am simțit cum mi se strânge inima. M-am șters pe mâini și am ieșit din bucătărie, încercând să-mi maschez lacrimile.

Nu era prima dată când auzeam discuții despre cât de greu le este cu mine. De când am vândut casa bătrânească din satul natal și mi-am cumpărat un apartament micuț în București, am încercat să nu fiu o povară pentru nimeni. Am muncit o viață întreagă ca să nu depind de nimeni la bătrânețe. Dar după ce am căzut pe scări iarna trecută și mi-am rupt șoldul, Mirela a insistat să stau la ei până mă refac.

— Mamă, nu poți sta singură! Dacă ți se face rău? Dacă nu poți ajunge la telefon?
— Mirela, am vecini buni, am telefon mobil, mă descurc…
— Nu vreau să riscăm!

Așa am ajuns să locuiesc cu ei. La început, Ilinca era încântată: „Bunica, îmi citești povestea cu Făt-Frumos?” „Bunica, hai să facem clătite!” Dar pe măsură ce lunile treceau, am început să simt privirile apăsătoare ale Mirelei și ale soțului ei, Paul. Nu mai era loc pentru mine în sufragerie când voiau să se uite la seriale. În bucătărie mă simțeam ca o musafiră care deranjează.

Într-o zi, am încercat să-i ajut cu curățenia. M-am împiedicat de mop și am vărsat apă pe parchet. Paul a ridicat tonul:
— Mamă-soacră, lasă-ne pe noi! Nu vrem să te accidentezi iar!
M-am retras în camera mea și am plâns în tăcere. Mă simțeam inutilă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mirela a venit la mine cu un ceai cald și s-a așezat pe marginea patului.
— Mamă… nu vreau să crezi că nu te iubim sau că nu ne pasă de tine. Dar e greu… Paul lucrează până târziu, eu sunt obosită mereu, Ilinca are nevoie de atenție… Și tu ai nevoie de cineva care să fie mereu lângă tine.
— Vrei să mă duci la azil? am întrebat eu direct, cu vocea gâtuită.
— Nu… adică… nu e vorba de un azil ca pe vremuri. Sunt centre moderne, cu personal medical, cu activități pentru vârstnici… Poate chiar te-ai simți mai bine acolo decât singură în apartament sau izolată aici…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am muncit pentru familia mea: am crescut-o singură pe Mirela după ce tatăl ei a murit într-un accident la combinat; am renunțat la visele mele ca ea să poată merge la facultate; am avut grijă de Ilinca cât timp părinții ei erau la serviciu; am vândut casa copilăriei mele ca să nu le fie lor greu cu banii. Și acum? Acum eram o problemă de rezolvat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care a murit acasă, înconjurată de copii și nepoți. La sat nu se punea problema să-ți duci părintele la azil; era rușine mare! Dar aici, în oraș, lumea e altfel: fiecare trage pentru el, fiecare e prea obosit ca să mai aibă grijă de altcineva.

A doua zi dimineață am ieșit devreme din casă și m-am dus la apartamentul meu nou. Era gol și rece, dar era al meu. Am stat pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Apoi m-am ridicat și am început să fac ordine printre cutiile rămase nedesfăcute. Am găsit o fotografie veche cu mine și Mirela când era mică: zâmbeam amândouă larg, fără griji. Unde dispăruse acea apropiere? Cum ajunsesem aici?

În zilele următoare, Mirela a venit să mă vadă tot mai rar. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine?”, „Ai nevoie de ceva?” Paul nici atât; Ilinca doar mă suna uneori să-mi spună ce notă a luat la școală sau ce desen nou a făcut. M-am simțit tot mai singură. Vecinii mei erau toți oameni ocupați sau bătrâni ca mine; fiecare trăia în lumea lui mică și tăcută.

Într-o sâmbătă după-amiază, m-a vizitat sora mea mai mică, Mariana. A venit cu o pungă de mere și o cutie cu prăjituri făcute de ea. Ne-am așezat la masă și i-am povestit totul printre suspine: despre discuția auzită din întâmplare, despre sentimentul de inutilitate care mă apăsa zi de zi. Mariana m-a luat de mână:
— Nu e vina ta că lumea s-a schimbat… Dar nici nu trebuie să accepți orice doar ca să nu fii singură! Poate ar trebui să-ți găsești un rost nou: mergi la clubul pensionarilor din cartier, fă voluntariat la biserică… Nu lăsa singurătatea să te înghită!
Am ascultat-o și mi-am dat seama că avea dreptate: dacă familia mea nu mai are nevoie de mine așa cum credeam eu, poate e timpul să-mi găsesc propria cale spre liniște și demnitate.

Totuși, uneori mă întreb: oare chiar merităm noi, bătrânii acestei țări, să fim uitați atât de ușor? Oare dragostea și recunoștința sunt doar vorbe goale când viața devine prea complicată? Voi ce credeți?