Rochia de mireasă de cinci lei și adevărul din spatele zâmbetului meu

— Tu chiar vrei să te măriți îmbrăcată ca o cerșetoare? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragazul vechi. M-am oprit cu rochia albă, ușor gălbuie, strânsă la piept, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

— Mamă, nu e o rochie oarecare. E… e perfectă pentru mine. Și a costat doar cinci lei! am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.

Tata a ridicat privirea din ziar, oftând adânc. — Nu poți să te faci de râsul lumii, Ilinca. Ce-o să zică rudele? Ce-o să zică vecinii?

M-am uitat la rochia pe care o țineam strâns. O găsisem la un târg de vechituri din cartierul nostru din Ploiești, printre borcane vechi și haine ponosite. Era ascunsă sub o pătură, ca un secret păstrat doar pentru mine. Când am tras-o la lumină, soarele a jucat pe dantela ei veche și am simțit că inima mi se oprește o clipă. Vânzătoarea, o bătrânică cu ochii blânzi, mi-a zâmbit: „Ia-o, fată dragă. Să-ți poarte noroc.”

Dar acasă, norocul meu părea să fie doar un motiv de ceartă.

— Nu vreau să cheltuim bani pe prostii, mamă. Știi bine că abia ne descurcăm cu banii pentru nuntă. Și… și nu-mi pasă ce zic ceilalți! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

— Nu-ți pasă? Ilinca, tu ai visat mereu la o nuntă ca-n filme! Să te vadă toată lumea frumoasă, să fii ca actrițele alea de la televizor! Și-acum vii cu o rochie de cinci lei?

Mi-am mușcat buza. Da, visam la o nuntă ca-n filme. Dar viața noastră nu era ca-n filme. Tata lucra la combinat, mama făcea curățenie prin casele altora. Eu abia terminasem facultatea și mă angajasem la o librărie. Banii erau numărați cu grijă, fiecare leu avea deja un rost.

În seara aceea, am stat singură în camera mea, cu rochia întinsă pe pat. Am trecut mâna peste dantela fină, peste cusăturile care trădau grija cu care fusese făcută cândva. Am închis ochii și m-am văzut mireasă: nu ca o vedetă de la Hollywood, ci ca o fată simplă, fericită că-și urmează inima.

A doua zi, am ieșit cu Andrei la plimbare prin parc. El m-a privit lung când i-am povestit despre rochie.

— Ilinca… dacă tu te simți frumoasă în ea, atunci pentru mine e cea mai frumoasă rochie din lume.

Am râs printre lacrimi și l-am îmbrățișat strâns. El era singurul care mă vedea cu adevărat.

Pregătirile pentru nuntă au fost un carusel de emoții și certuri. Sora mea mai mică, Ana, mă tachina mereu:

— O să fii faimoasă! O să scrie presa: „Mireasa cu rochia de cinci lei!”

— Las’ că poate mă compară cineva cu vreo actriță celebră! i-am răspuns ironic.

— Da’ sigur! Poate cu Stela Popescu… dacă era săracă!

Am râs amândouă, dar știam că gluma ascundea și puțină invidie. Ana visa la nunți luxoase și rochii scumpe. Eu voiam doar să fiu eu însămi.

Când a venit ziua nunții, mama încă bombănea:

— Să nu plângi dacă lumea te vorbește pe la spate!

Dar când m-a văzut îmbrăcată în rochia aceea simplă, cu părul prins într-o coadă lejeră și un buchet de flori de câmp în mână, a tăcut brusc. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ești frumoasă… ca-n povești, a șoptit ea.

La biserică, rudele au început să șușotească:

— Ai văzut ce rochie are Ilinca? Parc-ar fi din alt film!

— Da’ ce bine îi vine! Parc-ar fi vreo vedetă!

Am zâmbit larg și am pășit spre altar cu inima ușoară. Pentru prima dată în viață nu-mi păsa de gura lumii.

Seara, la petrecere, verișoara mea Raluca a venit la mine:

— Ilinca, toată lumea vorbește despre tine! Zic că semeni cu Irina Petrescu din „Valurile Dunării”.

Am râs și am simțit cum mi se ridică un nod în gât.

— Dacă știi să porți ceva cu sufletul deschis… orice devine frumos.

Nunta a trecut repede: dansuri, râsete, glume despre rochia mea „de cinci lei”. Dar eu eram fericită. Pentru prima dată nu mă simțeam mai prejos decât ceilalți.

După nuntă, mama mi-a spus încet:

— Poate că ai avut dreptate… Poate că fericirea nu stă într-o rochie scumpă.

Am zâmbit și am strâns-o în brațe.

Acum privesc rochia aceea agățată pe ușa dulapului și mă întreb: câți dintre noi ne lăsăm conduși de prejudecățile altora? Câte vise ne îngropăm doar pentru că „nu se cade” sau „ce-o să zică lumea”? Dacă ați fi fost în locul meu… ați fi avut curajul să vă urmați inima?