Cincizeci și curaj: Dragoste la vârsta la care nu mai ai voie să greșești

— Nu pot să cred, mamă! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? — vocea fiicei mele, Ana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ochii ei căprui, atât de asemănători cu ai mei, mă priveau cu o furie amestecată cu neputință. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Aveam cincizeci și doi de ani și pentru prima dată după moartea soțului meu, Petru, simțeam că trăiesc din nou. Dar fericirea mea era o crimă în ochii celor dragi. Nu pentru că iubirea ar fi greșită, ci pentru că bărbatul pe care îl iubeam nu era „potrivit”.

Mihai avea patruzeci și unu de ani. Era divorțat, fără copii, lucra ca tâmplar într-un atelier mic din cartierul nostru din Ploiești. L-am cunoscut când mi-a reparat ușa de la balcon. Am râs împreună, am vorbit despre cărți și filme vechi, iar într-o zi m-a invitat la o plimbare în parc. Nu știu când s-a transformat totul în dragoste, dar știu că m-am trezit zâmbind fără motiv și visând la el noaptea.

— Ana, nu pot să trăiesc pentru alții. Am făcut asta toată viața. Pentru tine, pentru fratele tău, pentru tata… Acum vreau să fiu fericită.

— Fericită? Cu un bărbat mai tânăr cu un deceniu? Un tâmplar? Mamă, tu ai fost profesoară! Ce-o să spună colegii tăi? Ce-o să spună vecinii?

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia plini de amintiri și reguli nescrise. Toată viața am fost „doamna profesoară”, „văduva respectabilă”, „mama devotată”. Dar cine eram eu, dincolo de toate astea?

În seara aceea, am plâns în baie ca o adolescentă. M-am privit în oglindă: riduri fine la colțul ochilor, părul grizonat strâns într-un coc dezordonat. Dar ochii mei străluceau altfel. Erau vii.

A doua zi, Mihai m-a așteptat la colțul străzii cu bicicleta lui veche.

— Ce-ai pățit? Pari tristă.

— Familia mea nu te acceptă. Ana e furioasă. Spune că mă fac de râs.

Mihai a oftat și mi-a luat mâna în palma lui aspră.

— Elisabeta, eu nu vreau să-ți stric viața. Dacă vrei să ne oprim…

— Nu! — am izbucnit, surprinzându-mă chiar și pe mine. — Pentru prima dată simt că trăiesc. Nu vreau să renunț.

Am început să ne vedem pe ascuns. Ne plimbam prin parcul Tineretului sau mergeam la marginea orașului, unde nu ne cunoștea nimeni. Într-o seară ploioasă, Mihai m-a luat în brațe sub un tei bătrân și m-a sărutat ca-n filmele vechi pe care le iubeam amândoi.

Dar acasă mă așteptau reproșurile. Fratele meu, Sorin, m-a sunat:

— Ești nebună? Ce-ai de gând să faci? Să te măriți cu el? Să-l aduci în casa noastră?

— Casa asta e a mea! — am răspuns cu voce tremurată. — Și viața asta e tot a mea!

Mama mea, bătrână și bolnavă, mă privea cu ochii ei albaștri plini de dezamăgire:

— Nu te-am crescut așa… O femeie serioasă nu-și bate joc de familie pentru un moft.

M-am simțit singură ca niciodată. Mergeam la piață și simțeam privirile vecinelor: „Ai auzit? Elisabeta umblă cu un bărbat mai tânăr… Și nici măcar nu are serviciu bun!”

Într-o duminică, Ana a venit cu nepoata mea, Ilinca. Fetița s-a aruncat în brațele mele:

— Bunico, când vii la serbarea mea?

Am simțit un nod în gât. Ana m-a privit rece:

— Dacă alegi să fii cu el, să nu te aștepți să mai vii la noi acasă.

Am petrecut noaptea aceea lângă Mihai, privind tavanul scorojit al garsonierei lui.

— Merită? — m-a întrebat el încet.

Am plâns în brațele lui. Nu știam răspunsul. Îmi era frică să pierd tot ce construisem o viață: familia, respectul, liniștea aparentă. Dar îmi era și mai frică să mă întorc la singurătatea aceea cenușie dinainte să-l cunosc.

Au trecut luni de zile în care am trăit între două lumi: una a rușinii și a judecăților, alta a libertății și a iubirii simple. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, vinovăție, dorință de libertate.

Într-o zi, Ilinca mi-a adus un desen: eu și Mihai ținându-ne de mână sub un curcubeu.

— Așa te văd eu fericită, bunico!

Atunci am știut ce am de făcut. Am invitat familia la mine acasă. Am vorbit cu voce tremurată:

— Vreau să fiți sinceri: preferați o mamă tristă și singură sau una care are curajul să iubească din nou?

Sorin a tăcut. Ana a plâns. Mama s-a uitat pe fereastră fără să spună nimic.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ana încă nu-l acceptă pe Mihai, dar vine la masă duminica. Sorin mă sună mai des. Mama încă oftează când îl vede pe Mihai la poartă, dar nu mai spune nimic.

Eu? Eu mă trezesc dimineața lângă omul pe care îl iubesc și știu că am ales pentru mine.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Oare chiar merită sacrificiul acesta tăcut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?