Nopți fără somn și miros de ciorbă: Povestea unei femei care a învățat să se ridice

— Nu mai plânge, Ilinca, te rog… o să-ți treacă febra, mami e aici, îi șoptesc fiicei mele, în timp ce amestec încet în oala cu ciorbă. E trecut de miezul nopții, iar bucătăria e scăldată într-o lumină palidă. Mirosul de leuștean și carne fiartă se amestecă cu amintirile care nu mă lasă să dorm. Mă uit la ceas: 2:37. Încă o noapte albă. Încă o noapte în care trecutul nu mă lasă să respir.

Îmi amintesc perfect prima dată când l-am văzut pe Victor. Era la ziua Anei, prietena mea din liceu. Avea un zâmbet larg și ochi verzi, părea genul de bărbat care știe ce vrea. M-a cucerit cu glumele lui, cu atenția pe care mi-o acorda. „Ești cea mai frumoasă femeie din încăpere”, mi-a spus atunci, iar eu am râs ca o adolescentă. Mama mi-a zis mereu să fiu atentă la bărbații prea dulci, dar cine ascultă de mame când inima bate tare?

Primele luni au fost ca un vis. Victor mă răsfăța cu flori, cine romantice și promisiuni de viitor. Părinții mei îl adorau, iar prietenii mei îl considerau sufletul petrecerii. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Întâi au apărut reproșurile mărunte: „De ce ai stat atât de mult la serviciu?”, „Cine era tipul cu care ai vorbit la telefon?”. Apoi au venit crizele de gelozie, ușile trântite, tăcerile apăsătoare.

— Nu vezi că nu-ți pasă de mine? striga Victor într-o seară, după ce întârziasem la o ședință.

— E doar serviciu, Victor! Avem nevoie de bani…

— Nu mă minți! Știu eu cum sunteți voi, femeile!

Atunci am simțit pentru prima dată frica. Nu era omul pe care îl cunoscusem. Dar cui să-i spun? Mama ar fi zis că trebuie să-mi salvez căsnicia. Tata ar fi tăcut, rușinat că fata lui nu e fericită.

Anii au trecut și abuzurile s-au adâncit. Victor nu m-a lovit niciodată, dar cuvintele lui erau ca niște palme peste suflet. Mă făcea să cred că nu valorez nimic fără el. Când am rămas însărcinată cu Ilinca, am sperat că se va schimba. Dar s-a înrăit și mai tare.

— Nu ești în stare nici să crești un copil! urlase el într-o noapte, când Ilinca plângea neconsolată.

Am început să mă izolez. Prietenele mele nu mai știau nimic de mine. La serviciu mergeam cu ochii în pământ, rușinată de propria neputință. Mama mă suna zilnic, dar îi spuneam mereu că totul e bine.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă cu un desen: o fetiță plângând lângă o mamă tristă. Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am strâns curajul din toate colțurile inimii mele și i-am spus lui Victor că vreau divorț.

— Nu ai unde să te duci! Cine te va vrea pe tine cu un copil? m-a scuipat el cu dispreț.

Dar nu mai conta. Am plecat cu Ilinca și două valize la sora mea, Roxana. Primele luni au fost un coșmar: procese, amenințări, nopți nedormite și bani puțini. Mama plângea la telefon: „Nu puteai să mai încerci?” Tata nu zicea nimic, dar îl simțeam dezamăgit.

Am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin din cartier. Salariul era mic, dar era al meu. Ilinca mergea la grădiniță și încet-încet a început să zâmbească din nou. Eu însă nu puteam dormi nopțile — mă bântuiau vorbele lui Victor și privirile celor din jur.

Într-o seară, la magazin a intrat domnul Petrescu, vecinul nostru bătrân:

— Ce faci, draga mea? Cum te descurci?

— Greu… dar mă descurc.

— Să nu uiți niciodată: femeile ca tine sunt mai puternice decât cred!

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

Acum stau în bucătărie, cu Ilinca bolnavă în camera alăturată și ciorba fierbând pe foc. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei și mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap de umbrele trecutului. O aud pe Ilinca tușind și fug la ea.

— Mami… rămâi cu mine?

— Mereu voi fi aici pentru tine, puiule.

Mă așez lângă ea și îi mângâi părul ud de febră. În liniștea nopții aud doar respirația ei grea și bătăile inimii mele speriate.

M-am ridicat din cenușa unei iubiri toxice și încă lupt cu demonii mei în fiecare zi. Dar pentru Ilinca trebuie să fiu puternică. Pentru mine însămi trebuie să cred că merit mai mult.

Oare câte femei ca mine stau acum treze noaptea, cu sufletul sfâșiat între frică și speranță? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?