Prea Bun, Prea Prost: Povestea Mea Despre Bunătate și Dezamăgire

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! Țipătul meu a răsunat în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde aburul de la ciorbă se amesteca cu mirosul de cafea arsă. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii mari, mirați. — Ce-ai pățit, Ilinca? Ce s-a întâmplat la serviciu? Am lăsat geanta să cadă pe scaun și m-am prăbușit lângă masă. Îmi simțeam obrajii fierbinți de la lacrimile care nu voiau să iasă. — Nimic… Totul… Nu mai știu. Toată lumea se așteaptă să fiu acolo, să ajut, să ascult, să rezolv. Dar când am eu nevoie de cineva, nu e nimeni. Mama a oftat și s-a așezat lângă mine. — Ilinca, tu ai fost mereu sufletul bun al familiei. Dar poate că ai dreptate… Poate că ai dat prea mult. Am zâmbit amar. „Prea bun, prea prost”, îmi spunea tata când eram mică. Nu l-am crezut niciodată. Până azi.

Totul a început cu mult înainte să mă simt așa. Eram șase prieteni nedespărțiți: eu, Ilinca, Radu – colegul meu de bancă din liceu, Mirela – vecina mea din blocul de vizavi, Sorin – băiatul timid care nu ieșea niciodată fără carte, Camelia – fata cu râs molipsitor și Vlad – cel care ne făcea mereu să râdem cu glumele lui. Ne promiteam că vom rămâne împreună orice ar fi.

După facultate, viața ne-a dus pe drumuri diferite, dar eu am rămas liantul grupului. Eu organizam întâlnirile, eu îi ascultam când aveau probleme, eu le împrumutam bani când nu aveau pentru chirie sau facturi. Când Mirela a rămas fără serviciu, am găzduit-o două luni la mine în garsonieră. Când Radu a divorțat, am stat nopți întregi la telefon cu el. Când Camelia a avut nevoie de cineva să-i țină copilul bolnav ca să poată merge la muncă, am lăsat totul baltă și am fugit la ea.

La început nu simțeam povara. Îmi plăcea să ajut. Mă făcea să mă simt utilă, iubită. Dar încet-încet am început să simt că ceva nu e în regulă. Când eu am avut nevoie de ajutor – când tata s-a îmbolnăvit grav și am stat cu el prin spitale – nimeni nu a venit să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Nici măcar un mesaj.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după ce m-am întors de la spital, am găsit-o pe Mirela pe scara blocului. Plângea pentru că iubitul ei o părăsise. Am luat-o sus la mine și i-am făcut ceai. Mi-a povestit ore întregi despre cât de nedreaptă e viața cu ea. La final, când i-am spus că sunt epuizată și că tata e tot mai rău, a dat din umeri: — O să fie bine, Ilinca! Tu ești puternică! Și a plecat.

M-am simțit invizibilă.

A doua zi la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, mi-a pus pe birou un teanc nou de dosare. — Ilinca, știu că tu poți! Tu nu refuzi niciodată nimic! Colegii mei râdeau pe la colțuri: „Las-o pe Ilinca, ea rezolvă!”

În acea zi am clacat. Am ieșit din birou fără să spun nimic și m-am dus direct la mama. Acolo am izbucnit.

— De ce nu pot și eu să spun „nu”? De ce trebuie mereu să fiu salvatorul tuturor? Mama m-a privit cu blândețe: — Pentru că așa te-am crescut… Să fii bună. Dar poate că lumea nu merită mereu bunătatea ta.

Am început să mă gândesc serios la asta. Seara i-am scris lui Radu: „Poți să mă ajuți mâine cu niște cumpărături pentru tata?” Răspunsul a venit sec: „Nu pot, am treabă.” Am încercat cu Camelia: „Poți să stai puțin cu tata cât merg la farmacie?” „Nu pot, Ilinca, sunt obosită.”

Atunci am realizat adevărul dureros: bunătatea mea devenise o monedă ieftină pentru ceilalți. Nu era apreciată, ci luată de bună.

Am decis să schimb ceva. Prima dată când șefa mi-a adus iar dosare peste program, i-am spus calm: — Îmi pare rău, dar nu pot rămâne azi peste program. Am probleme personale.

A rămas uimită. Colegii au început să mă privească altfel – unii cu respect, alții cu suspiciune.

Prietenii mei au început să se plângă că „nu mai sunt ca înainte”. Mirela mi-a trimis un mesaj lung în care îmi reproșa că m-am schimbat și că nu mai sunt prietena pe care se putea baza oricând.

Am plâns mult în acele zile. M-am simțit vinovată, egoistă… dar și eliberată.

Tata s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie. La înmormântare au venit doar câțiva colegi de serviciu și vecinii din bloc. Niciunul dintre prietenii mei nu a apărut.

După slujbă, mama m-a luat de mână: — Vezi? Cine rămâne lângă tine la greu? Am dat din cap și am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv de trecut.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet mi-am refăcut viața. Am început să spun „nu” fără vinovăție. Am păstrat lângă mine doar oamenii care au arătat că le pasă cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am devenit prea rece sau prea dură. Dar apoi îmi aduc aminte cât de singură eram atunci când eram „prea bună”.

Oare unde se termină bunătatea și începe prostia? Cât trebuie să dai din tine până când nu mai rămâne nimic? Voi ce credeți?