Ieri, soacra mea a venit neanunțată. Am refuzat să o las să intre

— Nu deschide, Ilinca! Nu acum, nu după tot ce s-a întâmplat! vocea lui Vlad răsuna din bucătărie, dar mâna mea tremura pe clanță. Bătaia insistentă a soacrei mele, doamna Mariana, părea că zguduie nu doar ușa, ci și pereții fragili ai căminului nostru. Era ora 8 dimineața, abia apucasem să-mi beau cafeaua, iar fetița noastră, Ana, se juca liniștită cu păpușa ei pe covor.

— Ilinca, știu că ești acasă! Deschide, te rog! Am adus ceva pentru Ana! vocea ei era dulceagă, dar eu îi simțeam reproșul ascuns. M-am uitat la Vlad, care își freca nervos fruntea. Știam că dacă îi deschid, liniștea noastră se va risipi ca fumul.

Nu e prima dată când vine neanunțată. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din Militari, la două stații de tramvai de ea, Mariana a găsit mereu motive să ne viziteze: ba că are grijă de Ana, ba că vrea să ne ajute cu mâncarea sau curățenia. Dar ajutorul ei era mereu însoțit de critici: „Nu așa se spală geamurile!”, „Ana ar trebui să mănânce mai mult!”, „Vlad arată obosit, nu-l hrănești destul!”

Am încercat de atâtea ori să-i explic că avem nevoie de spațiul nostru. Că suntem o familie tânără și vrem să ne creștem copilul după regulile noastre. Dar ea nu asculta. Pentru ea, eu eram mereu „fata aia de la țară”, nu destul de bună pentru fiul ei.

— Ilinca, te rog… măcar pentru Ana! a mai strigat ea, iar vocea i s-a spart puțin. Am simțit un nod în gât. Ana s-a ridicat și a venit lângă mine.

— Cine e la ușă, mami?

— Bunica… dar astăzi nu putem primi musafiri, iubita mea.

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și triști. Știam că îi place de bunica ei, dar nu puteam să cedez. Nu după ce Vlad și cu mine am avut atâtea certuri din cauza invaziilor ei.

— Ilinca! Dacă nu deschizi acum, mă supăr! a tunat Mariana. Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. Oare vecinii aud? Oare ce-or crede despre mine?

— Vlad, nu mai pot… Nu vreau să trăiesc mereu cu frica asta! am șoptit.

El a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— E casa noastră. Avem dreptul la liniște. Dacă îi deschizi acum, va crede că poate veni oricând vrea.

Am tras aer adânc în piept și am strigat prin ușă:

— Doamna Mariana, vă rog să ne anunțați înainte să veniți! Astăzi nu putem primi musafiri!

A urmat o tăcere grea. Apoi am auzit pași apăsați pe scări și ușa blocului trântită cu putere. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Ana s-a lipit de mine și mi-a șoptit:

— Nu plânge, mami…

Vlad m-a îmbrățișat și el. Dar liniștea care s-a lăsat era apăsătoare. Știam că Mariana nu va lăsa lucrurile așa. Seara, telefonul a început să sune insistent. Era mama mea.

— Ce-ai făcut, Ilinca? De ce ai supărat-o pe Mariana? Acum mă sună și pe mine să-mi spună că ești nerecunoscătoare!

— Mamă… nu mai pot! Nu vreau să trăiesc sub presiunea asta! Nu e normal să vină oricând vrea ea!

— Știu, dar trebuie să fii mai diplomată… E mama lui Vlad!

M-am simțit prinsă la mijloc între două lumi: familia mea de origine și familia pe care încercam să o construiesc cu Vlad. De fiecare dată când încercam să pun limite, eram acuzată că sunt rea sau egoistă.

A doua zi dimineață, Mariana mi-a trimis un mesaj lung: „Sunt foarte dezamăgită de tine. Eu doar vreau binele familiei mele. Să nu uiți că fără mine Vlad n-ar fi ajuns unde este acum!”

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Vlad a citit mesajul și mi-a spus:

— Trebuie să vorbesc eu cu ea. Nu e corect ca tu să fii ținta frustrărilor ei.

Dar știam că orice ar spune Vlad, Mariana tot pe mine mă va considera vinovată. În acea seară am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă am făcut bine. Oare chiar sunt o noră rea? Oare ar trebui să cedez pentru liniștea familiei?

Dar apoi am privit-o pe Ana cum doarme liniștită și mi-am amintit de promisiunea pe care mi-am făcut-o când am devenit mamă: că voi face tot ce pot pentru ca ea să crească într-un mediu sănătos, fără certuri și tensiuni inutile.

Știu că mulți vor spune că trebuie să respectăm bătrânii și să fim recunoscători pentru ajutorul lor. Dar unde tragem linia între recunoștință și sacrificiul propriei fericiri? Cât de mult trebuie să cedăm pentru a păstra pacea în familie?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare familie are nevoie de limite sănătoase pentru a supraviețui.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și începe dreptul la propria viață?