În umbra surorii mele: Povestea unei vieți trăite între așteptări și neputință

— Nu poți să fii și tu ca Irina? Să nu-mi mai dai atâtea bătăi de cap?

Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Irina tocmai a intrat pe ușă, cu pași siguri, zâmbind larg, cu diplomatul ei lucios. E acasă pentru weekend, direct de la biroul ei din București. Eu sunt tot aici, în orașul nostru mic din Moldova, lucrând la librăria veche unde mă știe toată lumea după nume.

— Las-o, mamă, nu toți trebuie să fie ca mine, spune Irina, dar vocea ei e plată, ca și cum ar repeta un text învățat pe de rost.

Mama oftează și se întoarce spre chiuvetă. Eu simt cum mi se strânge stomacul. De douăzeci și trei de ani aud aceeași comparație. De douăzeci și trei de ani încerc să fiu altcineva decât sunt.

Când eram mici, Irina era mereu prima: la școală, la olimpiade, la pian. Eu eram „cealaltă fată”, cea care citea prea mult și nu vorbea destul. Tata a plecat când aveam zece ani. Mama a rămas cu noi două și cu o povară pe care n-a știut niciodată cum s-o împartă. A pus totul pe umerii Irinei — și restul pe ai mei.

— Nu vreau să mă mut la București, mamă. Nu vreau să lucrez la bancă. Îmi place aici, la librărie.

— Îți place să trăiești dintr-un salariu de nimic? Să nu ai niciun viitor? Irina poate să te ajute! De ce nu accepți?

Irina mă privește cu o milă pe care o urăsc. Știu că nu e vina ei că mama ne compară mereu, dar nu pot să nu simt că trăiesc într-o competiție pe care am pierdut-o dinainte să înceapă.

În seara aceea, după ce mama adoarme, Irina intră în camera mea. Se așază pe marginea patului și mă privește lung.

— Știi că nu vreau să-ți iau nimic. Niciodată n-am vrut asta.

— Știu. Dar nici nu poți să-mi dai înapoi ce-am pierdut.

Irina oftează. Își trece mâna prin păr și se uită la rafturile pline de cărți.

— Poate ar trebui să pleci de aici. Să vezi lumea. Să nu mai asculți ce-ți spune mama.

— Nu pot s-o las singură. Știi cum e…

— Știu. Dar tu? Tu unde ești în povestea asta?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt prinsă între datoria față de mama și nevoia de a respira liber. În fiecare zi mă trezesc cu gândul că poate azi va fi altfel — că mama va vedea cine sunt eu cu adevărat, nu doar cine n-am reușit să devin.

A doua zi dimineață, găsesc pe masă o scrisoare de la Irina:

„Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine trebuie să fii. Nici măcar pe mine.”

Mă uit la mama care pregătește cafeaua. Are riduri adânci și ochii obosiți. O iubesc, dar simt că mă sufoc sub greutatea viselor ei neîmplinite.

— Mamă…

Ea se oprește din mișcare și mă privește așteptând verdictul.

— Poate ar trebui să mă lași să fiu eu însămi. Poate n-o să fiu niciodată ca Irina…

— Nu vreau decât să fii fericită! Dar cum poți fi fericită aici?

— Poate fericirea mea nu arată ca a Irinei.

Se lasă liniștea între noi. O liniște grea, încărcată de tot ce n-am spus niciodată.

În acea zi mă hotărăsc să fac ceva pentru mine: mă înscriu la un curs online de scriere creativă. Nu știu dacă va schimba ceva în ochii mamei sau ai Irinei, dar pentru prima dată simt că fac ceva doar pentru mine.

Seara, când mă întorc acasă, mama mă întreabă:

— Ce-ai făcut azi?

— Am început un curs nou.

— La ce-ți folosește?

Zâmbesc trist:

— La sufletul meu, mamă.

Nu știu dacă va înțelege vreodată. Poate nici nu contează. Poate tot ce contează e că am început, în sfârșit, să-mi scriu propria poveste.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Cât timp trebuie să treacă până când ne permitem să fim noi înșine?