Jurnalul care mi-a distrus viața

— Nu pot să cred, Irina! Tu ai scris asta despre mine? vocea mamei răsuna ca un tunet în bucătăria mică, plină de miros de cafea arsă și vechi. Avea jurnalul meu în mână, deschis la o pagină pe care nu mi-o aminteam exact, dar știam că era una dintre cele mai dureroase confesiuni ale mele despre ea. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am realizat că jurnalul meu lipsește. L-am căutat peste tot: sub pat, în dulap, în ghiozdan, chiar și în coșul de gunoi. Era imposibil să dispară pur și simplu. Scriam în el de când aveam doisprezece ani, iar acum, la șaptesprezece, era singurul loc unde puteam fi eu însămi. Acolo am scris despre fricile mele, despre cum mă simțeam invizibilă la școală, despre certurile părinților mei, despre prima mea iubire neîmpărtășită pentru Vlad, colegul de bancă. Și da, acolo am scris și despre cât de mult mă doare când mama mă compară cu sora mea mai mare, Andreea.

Câteva zile mai târziu, cineva a început să publice fragmente din jurnal pe un grup anonim de Facebook al liceului. La început nu mi-am dat seama că erau ale mele. Dar apoi am recunoscut cuvintele: „Mă simt ca o umbră în casa asta. Mama nu mă vede decât când greșesc.” Comentariile au început să curgă: „Cine e drama queen-ul ăsta?” „Haha, săraca!” „Oare cine are o mamă așa nasoală?”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. La școală, colegii mă priveau ciudat. Unii râdeau pe la colțuri. Vlad nu-mi mai răspundea la mesaje. Andreea m-a întrebat direct: — Tu ai scris porcăriile alea? Ai idee cât de penibil e să fiu asociată cu tine?

Am încercat să aflu cine a făcut asta. Am întrebat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a mea, dacă știe ceva. — Irina, jur că nu știu! Dar poate ar trebui să te gândești la cineva care are ceva cu tine…

Dar cine? Nu eram genul popular, nu aveam dușmani evidenți. Poate doar Bianca, fata care mereu râdea de hainele mele second hand și care mă făcuse odată „sărăntoaca clasei”. Dar nu aveam dovezi.

În fiecare zi apăreau noi fragmente: despre tata și escapadele lui la bar, despre cum am furat bani din portofelul mamei ca să-mi cumpăr o carte, despre cât de singură mă simt uneori încât îmi doresc să dispar. Fiecare adevăr scos la lumină era ca o palmă peste față.

Într-o seară, tata a venit acasă beat și a urlat la mine: — Așa scrii tu despre mine? Că sunt un ratat? Să nu uiți că eu pun pâinea pe masa asta!

Mama plângea și mă acuza că i-am ruinat reputația printre vecini. Andreea nu-mi mai vorbea deloc. Am încercat să mă apăr: — Nu trebuia să citească nimeni! Era doar pentru mine…

— Atunci de ce ai scris toate porcăriile astea? m-a întrebat mama printre lacrimi.

Nu aveam răspuns. Poate pentru că nu aveam cui să spun altfel. Poate pentru că nimeni nu m-a ascultat niciodată cu adevărat.

La școală era și mai rău. Bianca și gașca ei au început să lipească bilețele cu citate din jurnal pe ușa clasei. „Mă simt urâtă și grasă.” „Nimeni nu mă place.” Am vrut să dispar. Am vrut să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Singura care mi-a rămas alături a fost Ana. Într-o zi m-a găsit plângând în baie și m-a luat în brațe: — Irina, nu e vina ta! Oricine ar fi făcut asta e un om rău. Trebuie să mergem la diriginte.

Am refuzat la început. Mi-era teamă că totul va deveni și mai public. Dar când am văzut că mama nu mai vorbește cu mine decât ca să mă certe și tata nu mai vine acasă decât beat, am cedat.

Diriginta a fost șocată când a aflat ce s-a întâmplat. A chemat părinții la școală și a cerut ajutorul consilierului psihologic. Dar răul era deja făcut. Oamenii vorbeau pe la colțuri, iar eu simțeam că nu mai am niciun refugiu.

Într-o noapte am primit un mesaj anonim: „Ți-ai învățat lecția? Data viitoare ai grijă ce scrii.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cineva mă ura atât de mult încât voia să mă distrugă.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Mama a început să mă privească altfel – cu milă sau poate cu teamă că aș putea scrie din nou despre ea. Tata s-a mutat la bunici pentru o vreme. Andreea încă mă ignoră.

Am început să merg la terapie cu consilierul școlii. Am învățat că nu e vina mea că cineva mi-a furat intimitatea și a făcut-o publică. Dar rana rămâne.

Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva sau chiar în mine însămi. Jurnalul meu era singurul loc unde puteam fi sinceră fără frică – acum nici acolo nu mai pot fugi.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare cât valorează adevărul nostru dacă lumea îl folosește împotriva noastră? Voi ați avea curajul să vă expuneți sufletul, știind ce s-ar putea întâmpla?