Umbra trecutului: Povestea unei mame singure din România

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Irina? Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate ale lui Vlad. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Vlad plângea în camera alăturată, iar eu nu știam dacă să mă duc la el sau să rămân să-l privesc pe Radu cum se prăbușește sub greutatea adevărului.

Totul a început cu o analiză de rutină. Vlad era bolnăvior de când s-a născut, mereu cu febră, mereu cu nasul înfundat. Doctorița ne-a recomandat niște teste genetice. Nu m-am gândit nicio clipă că rezultatele vor aduce furtuna în viața noastră. Când Radu a văzut foaia cu concluzia „incompatibilitate genetică paternă”, a încremenit. Eu am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu e copilul meu? a întrebat el, cu vocea spartă.

Am încercat să-i explic. Să-i spun despre acea noapte din urmă cu doi ani, când eram singură, rănită, după ce el plecase la muncă în Germania fără să mă anunțe. Am greșit, da. Am plătit pentru greșeala mea în fiecare zi de atunci. Dar Vlad era tot ce aveam mai scump pe lume.

Radu a plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit atât de tare încât am crezut că s-a spart geamul. Am rămas singură, cu Vlad în brațe, plângând amândoi până dimineața.

A doua zi, mama a venit la mine. Nu știu cine i-a spus — probabil Radu. A intrat val-vârtej și m-a privit cu ochii ei reci, de piatră.

— Ți-am zis eu că nu e bine să te măriți așa tânără! Acum vezi ce-ai făcut?

Nu am avut putere să-i răspund. M-am simțit ca un copil pedepsit, mic și neînsemnat. Dar când Vlad a întins mâna spre mine și mi-a zâmbit printre lacrimi, am știut că trebuie să lupt pentru el.

Au urmat luni grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri. „Ai auzit? Irina l-a înșelat pe Radu! Copilul nu e al lui!” La magazin, vânzătoarea mă privea altfel. La grădiniță, alte mame mă evitau. Parcă toată lumea mă judeca fără să știe povestea mea.

Singura mea alinare era Vlad. Îl priveam cum doarme, cum râde, cum face primii pași nesiguri prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Îmi promiteam în fiecare seară că nu voi lăsa nimic să ne despartă.

Într-o zi, când Vlad avea aproape doi ani, Radu s-a întors. Era slab, tras la față, cu ochii roșii de nesomn.

— Mi-e dor de el… mi-e dor de tine… dar nu pot să trec peste asta, Irina.

Am plâns amândoi pe holul blocului. L-am rugat să-l vadă pe Vlad măcar din când în când. A acceptat, dar ceva s-a rupt definitiv între noi.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca vânzătoare la Mega Image, apoi ca menajeră la o familie bogată din Dorobanți. M-am umilit pentru fiecare leu, doar ca să-i pot cumpăra lui Vlad haine curate și jucării noi. Într-o iarnă, am rămas fără căldură trei zile pentru că nu aveam bani de întreținere. L-am ținut pe Vlad lipit de mine sub trei pături și i-am spus povești ca să nu simtă frigul.

Când Vlad a început școala, a venit acasă plângând:

— Mami, copiii zic că nu am tată… că sunt „bastard”. Ce înseamnă asta?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns tare în brațe și i-am spus:

— Tu ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu contează ce spun ceilalți. Eu sunt aici pentru tine.

Dar adevărul e că mă durea fiecare vorbă aruncată de ceilalți ca o piatră în geamul nostru deja crăpat.

Într-o zi, la ședința cu părinții, o mamă m-a întrebat direct:

— Dar tatăl copilului unde e? Că nu l-am văzut niciodată…

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Am zâmbit forțat și am spus:

— Suntem doar noi doi acum.

A plecat privindu-mă cu milă și dispreț în același timp.

Au fost zile când am vrut să renunț la tot. Să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde pot începe de la zero. Dar Vlad era ancora mea. Pentru el am mers mai departe.

Când Vlad a împlinit zece ani, mi-a scris o scrisoare:

„Mami, tu ești eroul meu. Nu-mi pasă că nu am tată ca ceilalți copii. Tu ești tot ce am nevoie.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri stângace scrise cu pixul albastru.

Astăzi, Vlad are 16 ani și e cel mai bun elev din clasă la matematică. Încă mai aud șoapte pe la colțuri, încă mai simt priviri grele pe spate când mergem împreună la piață sau la biserică. Dar nu-mi mai pasă atât de mult.

Uneori mă întreb: cât de mult poate o mamă să îndure pentru copilul ei? Oare oamenii vor înceta vreodată să judece fără să cunoască adevărul? Poate că povestea mea îi va face pe unii să privească altfel mamele singure din jurul lor.