Fuga printre umbre: O mamă, un copil și o lume care judecă

— Darius! Nu! strigam cât mă țineau plămânii, dar băiețelul meu de doi ani nu mă auzea sau, mai degrabă, nu voia să mă audă. Picioarele lui mici alergau cu o viteză uimitoare spre centrul terenului de fotbal, unde băieții mari jucau un meci important pentru cartier. În jurul meu, lumea se uita cu ochii mari, unii râdeau, alții dădeau din cap dezaprobator. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji, dar nu aveam timp de rușine sau explicații. Am sărit gardul mic de la marginea terenului și am alergat după el, simțind cum fiecare privire mă arde pe spate.

— Doamnă, luați-vă copilul! a strigat arbitrul, vizibil iritat.

L-am prins pe Darius de mână chiar când mingea trecea la câțiva metri de el. L-am ridicat în brațe și am fugit înapoi spre margine, cu inima bătându-mi nebunește. Când am ajuns lângă banca de rezerve, am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu era timp pentru slăbiciuni.

— Ce fel de mamă ești? m-a întrebat o femeie cu voce ascuțită din spatele meu. Nu poți să-ți ții copilul în frâu?

Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am uitat la Darius, care se uita la mine cu ochii lui mari și albaștri, neînțelegând nimic din furtuna care se abătuse asupra noastră.

Seara, când am ajuns acasă, am încercat să uit incidentul. Dar telefonul a început să vibreze neîncetat. O vecină îmi trimisese un link: cineva filmase totul și postase pe Facebook. Comentariile curgeau: „Așa părinți fac copii needucați”, „Unde-i tatăl copilului?”, „Săracul băiat, ce exemplu are”.

Soțul meu, Lucian, a venit acasă obosit după schimbul de noapte. I-am povestit totul printre suspine.

— Nu te mai consuma, Irina. Copiii sunt copii. O să uite lumea până mâine.

Dar nu a uitat nimeni. A doua zi, la grădiniță, educatoarea m-a tras discret deoparte.

— Doamna Popescu, poate ar trebui să fiți mai atentă cu Darius. Știți că lumea vorbește…

Am simțit că mă sufoc. Parcă toți mă priveau altfel. Mamele din parc nu mă mai salutau ca înainte. Prietena mea cea mai bună, Mirela, mi-a trimis doar un mesaj sec: „Ai grijă la ce faci public”.

În seara aceea, l-am pus pe Darius la culcare și am rămas pe întuneric în sufragerie. Mă întrebam dacă am greșit cu ceva. Oare eram o mamă rea? De ce toată lumea era atât de aspră? De ce nu vedeau că am făcut tot ce am putut?

A doua zi dimineață, mama mea a venit la noi fără să anunțe.

— Irina, nu te mai consuma pentru prostiile astea! Și eu am fugit după tine prin piață când erai mică. Lumea uită repede.

Dar eu nu puteam uita. Simțeam că fiecare pas al meu e urmărit și judecat. Lucian încerca să mă liniștească, dar între noi se instalase o tăcere grea. El nu înțelegea cât de mult mă durea totul.

Într-o zi, la magazin, o femeie necunoscută s-a apropiat de mine.

— Să știți că v-am văzut pe internet… Să nu vă pese ce zic alții! Și eu am doi copii și știu cât de greu e.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am început să primesc mesaje de la alte mame care trecuseră prin situații asemănătoare. Unele povesteau cum copiii lor fugiseră în mijlocul drumului sau se pierduseră prin supermarketuri.

Dar totuși, ceva se schimbase în mine. Nu mai aveam curaj să ies cu Darius în parc fără să mă uit peste umăr. Mă temeam că oricând cineva poate scoate telefonul și să filmeze orice greșeală a mea.

Într-o seară, Lucian a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând.

— Irina, trebuie să mergem mai departe. Nu putem trăi cu frica asta. Darius are nevoie de tine veselă și puternică.

Avea dreptate. Dar cum să fii puternică atunci când lumea abia așteaptă să te vadă căzând?

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să ies din nou cu Darius prin parc. Am învățat să ignor privirile și șoaptele. Am început chiar să râd când îl văd alergând ca vântul — e copilul meu și îl iubesc exact așa cum e.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult ne lasăm influențați de ceea ce spune lumea? Cât de mult ne lăsăm viețile dictate de frica de a fi judecați? Poate că ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții… Ce părere aveți voi?