Vecina mea credea că voi hrăni mereu copilul ei: Povara bunătății mele

— Sorina, ai cumva puțină supă pentru Vlad? Nu am apucat să gătesc nimic azi…
Vocea Lidiei răsuna din spatele ușii, iar eu, cu lingura încă în mână, simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta. M-am uitat la ceas: 19:15. Fetița mea, Ilinca, își făcea temele la masă, iar soțul meu, Paul, încă nu ajunsese acasă.

— Da, Lidia, vin imediat, am răspuns mecanic, încercând să-mi ascund iritarea. Am pus două polonice de supă într-un castron curat și am ieșit pe holul îngust al blocului nostru vechi din cartierul Dristor. Vlad, băiețelul Lidiei, mă privea cu ochi mari și goi de speranță.

— Mulțumesc, Sorina! Ești o comoară! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Am zâmbit forțat. În mintea mea, se derula același film de fiecare dată: Lidia, mereu obosită, mereu cu scuze, mereu cu Vlad flămând la ușă. La început mi s-a părut firesc să ajut. Știam că e mamă singură, că tatăl lui Vlad a plecat în Spania și nu mai trimite bani de luni bune. Dar cu timpul, gestul meu s-a transformat dintr-o faptă bună într-o obligație apăsătoare.

În acea seară, după ce am închis ușa și am rămas singură cu gândurile mele, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu bucătăreasa blocului! Paul, tu mă auzi?

Paul a oftat, obosit după o zi lungă la serviciu:

— Sorina, știu că vrei să ajuți, dar poate ar trebui să-i spui Lidiei că nu poți mereu. Ai și tu viața ta… Ilinca are nevoie de tine. Și eu.

L-am privit lung. Avea dreptate. Dar cum să-i spun? Cum să-i explic unei mame disperate că nu mai pot? Că și eu am zile când abia găsesc timp să gătesc pentru ai mei?

A doua zi dimineață, când am ieșit cu Ilinca spre școală, Lidia mă aștepta pe palier.

— Sorina, te rog frumos… Azi nu am nici pâine în casă. Poți să-l iei pe Vlad la voi la mic dejun?

Ilinca m-a privit întrebător. Am simțit un nod în gât.

— Lidia… uite… nu știu cum să-ți spun… dar nu pot mereu. Și eu am problemele mele… și Ilinca are nevoie de mine…

Lidia a tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Știam eu! Toți sunteți la fel! Când e vorba să ajuți pe cineva cu adevărat, toți vă retrageți! Nu-ți face griji, mă descurc eu!

A luat-l pe Vlad de mână și a coborât scările în grabă. Am rămas cu inima strânsă și cu ochii umezi. Ilinca m-a luat de mână:

— Mami, ai făcut bine. Și noi avem nevoie de tine.

În acea zi la serviciu nu m-am putut concentra deloc. Mă simțeam vinovată și totodată eliberată. Seara, când am ajuns acasă, am găsit un bilet sub ușă:

„Scuză-mă dacă te-am supărat. Nu știu ce să fac. E greu singură. Nu vreau să te pierd ca prietenă.”

Am plâns citind rândurile ei. Am sunat-o și am invitat-o la mine la cafea.

— Lidia, nu vreau să ne certăm. Dar nici nu pot să fiu mereu acolo pentru tine. Poate găsim o soluție împreună…

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit cât de greu îi este să lucreze part-time la supermarket și să crească singură un copil bolnăvicios. Mi-a spus că nu are pe nimeni în București și că uneori îi e rușine să ceară ajutor.

— Dar tu nu mi-ai cerut ajutorul… Ai presupus că pot mereu… Și asta doare uneori.

Am plâns amândouă. Am decis să o ajut când pot, dar să stabilim limite clare: o zi pe săptămână îl iau pe Vlad la masă, dar în rest trebuie să se descurce sau să ceară ajutor altor vecini.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat: nu mai e bazată pe obligație, ci pe sinceritate. Vlad vine la noi vinerea seara și râde cu Ilinca la masă. Lidia a început să vorbească mai mult cu ceilalți vecini și chiar a găsit o prietenă care o ajută cu teme pentru Vlad.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau doar umană. Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim totul pentru toți? Unde tragem linia între bunătate și sacrificiu de sine?