Din Fata Tatii, la Pragul Ușii: Povestea Unei Excluderi din Propria Familie

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! Ai 28 de ani și încă stai aici, cu copilul după tine! — vocea tatălui meu răsună ca un tunet în sufrageria mică, unde lumina palidă a becului abia reușește să alunge umbrele serii.

Îmi strâng instinctiv fiul la piept. Rareș, cu ochii lui mari și speriați, nu înțelege de ce bunicul lui, cel care îi citea povești seara, acum țipă la mama lui. Mama stă la bucătărie, cu spatele la noi, prefăcându-se că spală vasele, dar știu că ascultă fiecare cuvânt. Fratele meu mai mic, Vlad, se preface că e absorbit de telefon, dar mâinile îi tremură.

— Tată, nu am unde să mă duc! — încerc să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frânge. — Știi bine că nu-mi permit o chirie singură și Rareș are nevoie de stabilitate.

— Ai avut destul timp să-ți găsești ceva! — continuă el, ridicând tonul. — Eu și mama ta avem nevoie de liniște. Vlad trebuie să învețe pentru bac. Tu… tu ai făcut alegerile tale!

Îmi simt obrajii arzând. Da, am făcut alegeri. L-am ales pe Adrian când aveam 21 de ani, crezând că dragostea ne va ține împreună. Dar după ce s-a născut Rareș, Adrian a dispărut din viața noastră ca și cum n-ar fi existat niciodată. Am rămas singură, cu un copil mic și cu visele spulberate.

— Ilinca, nu vreau să te dau afară — intervine mama, cu voce stinsă. — Dar nu mai e loc… Nu mai e loc nici pentru liniște, nici pentru vise. Poate ar trebui să te gândești serios la ce faci mai departe.

Mă uit la ea și văd oboseala din ochii ei. Știu că nu-i ușor nici pentru ea. Casa asta a fost cândva plină de râsete și miros de cozonaci. Acum e plină de reproșuri și uși trântite.

— Vlad poate să doarmă cu mine în cameră — încerc eu să negociez. — Rareș e încă mic…

— Nu e vorba doar de spațiu! — mă întrerupe tata. — E vorba că nu mai suntem o familie normală! Toți suntem nervoși, toți ne certăm din orice. Eu nu mai pot trăi așa!

Mă prăbușesc pe canapea și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Rareș mă privește speriat.

— Mami, plecăm? — șoptește el.

Îl strâng tare la piept.

— Nu știu, puiule… Nu știu…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Aud pași pe hol, uși deschise și închise încet. Mama vine la mine pe la trei dimineața.

— Ilinca… — îmi spune încet, așezându-se lângă mine pe marginea patului. — Știi că te iubim. Dar tata… tata nu mai e omul care era odată. De când a rămas fără serviciu anul trecut, parcă s-a schimbat totul.

Îi prind mâna între palme.

— Știu, mamă… Dar ce să fac? Unde să mă duc?

— Poate găsești ceva la o prietenă… Poate te ajută cineva de la serviciu…

Oftez adânc. Lucrez part-time la o farmacie din cartier. Salariul abia ne ajunge pentru mâncare și haine pentru Rareș. Prietenele mele au familiile lor sau stau în chirii mici, la fel ca mine.

A doua zi dimineață îl văd pe Vlad ieșind grăbit din casă.

— Vlad! — îl strig din prag.

Se oprește fără să se întoarcă.

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta… — spune încet. — Dar și eu simt că nu mai pot respira aici.

Rămân singură în holul rece. Mă uit la pozele vechi de pe perete: eu la serbare, tata mândru lângă mine; eu cu mama în brațe; Vlad bebeluș râzând în pătuțul lui alb.

Cum am ajuns aici?

Seara vine cu alte reproșuri.

— Ilinca, trebuie să iei o decizie! — spune tata apăsat. — Îți dau o lună să-ți găsești altceva.

Simt cum mi se taie respirația.

— O lună? Cum să fac rost de bani pentru chirie într-o lună?

— Nu e problema mea! — răspunde el rece. — Ai avut destul timp!

Rareș începe să plângă. Îl iau în brațe și fug în camera noastră mică. Îl legăn încet și îi cânt un cântec vechi de leagăn. Mă gândesc la toate nopțile în care tata venea acasă târziu și mă lua în brațe spunând că sunt fata lui preferată. Acum nu mai sunt decât o povară.

În zilele următoare încerc disperați să găsesc soluții: sun la cunoștințe, caut anunțuri de chirii ieftine, întreb la farmacie dacă pot lucra mai multe ore. Nimic nu pare posibil fără bani sau fără sprijin real.

Într-o seară primesc un mesaj de la Roxana, o colegă veche de liceu:

„Ilinca, am auzit ce s-a întâmplat… Dacă vrei, poți sta câteva zile la mine până găsești ceva.”

O lacrimă îmi scapă pe telefon. E puțin, dar e ceva.

Îi spun mamei despre mesajul Roxanei.

— Poate e mai bine așa… — oftează ea. — Poate tata se liniștește și tu găsești un început nou.

În ziua plecării, Rareș mă întreabă:

— Mami, unde mergem?

— La o prietenă bună… O să fie bine.

Tata nu iese din cameră să-și ia rămas bun. Mama mă îmbrățișează strâns și îmi șoptește la ureche:

— Să nu uiți niciodată că meriți mai mult decât ți se oferă aici.

Ies pe ușa casei copilăriei mele cu două valize și un copil de șase ani care încă mai crede în povești cu final fericit.

Acum stau pe canapeaua Roxanei și mă gândesc: oare cât valorează dragostea unei familii dacă se poate destrăma atât de ușor? Oare câți dintre noi au trecut prin asta fără să spună nimănui? Voi ce ați fi făcut în locul meu?