Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, familie și alegeri imposibile

— Ioana, iar ai vorbit cu doamna Maria? Glasul lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în baie. Mă uit în oglindă la chipul meu obosit, la cearcănele care nu mai dispar de luni bune. Îmi trag sufletul și ies, încercând să par calmă.

— Da, Vlad. Am vorbit. E bolnavă, are nevoie de cineva care să o asculte. Nu pot să mă prefac că nu există.

El oftează, își freacă fruntea și mă privește cu acea privire pe care am ajuns s-o urăsc: amestec de neîncredere și dezamăgire.

— Ioana, nu înțelegi că nu e normal? E fosta ta soacră! Ai divorțat de Radu acum trei ani. De ce te mai agăți de trecut?

Îmi vine să țip, dar mă abțin. Cum să-i explic că Maria a fost singura care m-a sprijinit când mama mea a murit? Că mi-a ținut mâna la spital, că mi-a adus supă când nu puteam să mă ridic din pat? Că mi-a spus „fata mea” când nici tata nu mai știa cum să mă aline?

— Vlad, nu e vorba despre trecut. E vorba despre omenie. Maria nu are pe nimeni. Radu e plecat în Germania, nu răspunde la telefon. Dacă eu n-o sun, cine o face?

Vlad ridică din umeri, se întoarce la laptopul lui și tace. Tăcerea lui e mai grea decât orice ceartă. Mă simt prinsă între două lumi: una care mă trage înapoi, alta care mă împinge înainte fără să-mi dea timp să respir.

Seara, când pun masa, îmi amintesc de zilele în care eram la masa Mariei, de mirosul de cozonac și de râsetele noastre. Radu era mereu grăbit, dar ea avea timp pentru mine. Acum, Vlad mănâncă în liniște, fără să mă privească.

— Ioana, tu chiar nu vezi că mă rănești? spune el brusc. Mă simt ca un străin în casa asta. Parcă trăiești mai mult în trecut decât cu mine.

Îmi vine să-i spun că nu e adevărat, dar poate că are dreptate. Poate că nu am știut niciodată să las trecutul în urmă. Dar cum să renunț la cineva care m-a iubit ca pe propriul copil?

A doua zi primesc un mesaj de la Maria: „Fata mea, azi am fost la doctor. Nu e bine deloc. Mi-e dor de tine.” Inima mi se strânge. Îi răspund imediat și îi promit că o sun diseară.

Când Vlad vede mesajul pe telefonul meu, izbucnește:

— Nu pot să cred! Chiar nu poți să te oprești? Ce vrei să demonstrezi?

— Nu vreau să demonstrez nimic! Vreau doar să fiu om! îi răspund cu voce tremurată.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? De ce nu contează ce simt eu?

— Ba contezi! Dar nu pot să fiu altcineva decât sunt!

Se lasă o liniște apăsătoare. Vlad pleacă din casă fără să spună nimic. Eu rămân singură cu gândurile mele, cu vinovăția care mă apasă ca o piatră pe piept.

În acea seară o sun pe Maria. Plânge la telefon și îmi spune că îi e frică să moară singură. Îi promit că voi veni la ea a doua zi.

Când îi spun lui Vlad că vreau să merg la Maria, explodează:

— Dacă pleci la ea, să nu te mai întorci! Eu nu pot trăi cu cineva care trăiește în trecut!

Îmi tremură mâinile. Mă uit la el și văd un bărbat rănit, dar și un om care nu poate înțelege ce înseamnă recunoștința. Îmi iau geaca și ies pe ușă fără să mă uit înapoi.

Ajung la Maria și o găsesc slabă, abia se ține pe picioare. Mă strânge în brațe și plânge ca un copil.

— Fata mea, știam că n-ai să mă lași…

Stau cu ea toată noaptea. Îi fac ceai, îi citesc dintr-o carte veche de poezii și îi povestesc despre copilăria mea. În zori adoarme liniștită.

Când mă întorc acasă, Vlad nu e acolo. Pe masă găsesc un bilet: „Nu pot lupta cu fantomele trecutului tău. Sper să găsești liniștea pe care o cauți.”

Mă prăbușesc pe canapea și plâng până nu mai am lacrimi. Am pierdut tot: un soț care m-a iubit și o femeie care mi-a fost mamă când nimeni altcineva nu era acolo pentru mine.

Acum stau singură și mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreo cale de mijloc între loialitatea față de trecut și dragostea pentru prezent? Sau suntem condamnați să alegem mereu între două lumi care nu se vor întâlni niciodată?

Poate că voi aveți răspunsul pe care eu încă îl caut… Voi ce ați fi făcut în locul meu?