Între două lumi: Dragostea pentru nepoți și războiul tăcut cu nora mea

— Vlad, nu mai arunca cu jucăriile! Cora, te rog, nu mai țipa! vocea mea răsună peste vacarmul din sufrageria fiului meu. Mă simt ca un străin în propria familie. Larisa, nora mea, intră în cameră cu telefonul la ureche și zâmbește larg, de parcă nu ar vedea haosul din jur.

— Lasă-i, mamă Maria, sunt copii! Nu-i nimic dacă se joacă mai zgomotos. Așa învață să fie liberi!

Îmi mușc buza. Îmi iubesc nepoții, dar nu pot să nu mă gândesc la cum l-am crescut pe Radu, fiul meu: cu reguli clare, cu respect și disciplină. Acum, când îi văd pe Vlad și Cora alergând desculți prin casă, mâncând chipsuri la micul dejun și răspunzând obraznic, simt că tot ce am construit se destramă.

În fiecare duminică vin la ei cu speranța că voi reuși să aduc puțină ordine. Dar de fiecare dată plec mai tristă. Radu mă evită când încerc să deschid subiectul.

— Mamă, nu te băga. Așa vrea Larisa să-i crească. Nu vreau scandal în casă.

Dar eu nu pot să tac. Într-o seară, după ce Vlad a spart o vază veche și Larisa a râs spunând „E doar un obiect!”, am izbucnit:

— Larisa, copiii au nevoie de limite! Nu poți să le dai voie la orice! O să ajungă răsfățați și nefericiți!

Larisa s-a uitat la mine cu ochii reci:

— Maria, cu tot respectul, dar timpurile s-au schimbat. Nu vreau să-i cresc cu frică și reguli absurde. Dacă nu vă place, poate ar trebui să veniți mai rar.

M-a durut. Am plecat acasă plângând. Seara aceea a fost începutul unei tăceri apăsătoare între mine și Larisa. Radu a încercat să mă împace:

— Mamă, știu că vrei binele copiilor, dar trebuie să accepți că nu mai e ca pe vremea ta.

Dar cum să accept? Cum să stau deoparte când văd că Vlad vorbește urât cu adulții sau că Cora refuză să mănânce orice nu e dulciuri? Cum să nu mă doară când vecinii îmi spun că nepoții mei sunt „copii-problemă” la grădiniță?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar sunt prea rigidă. Poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă. Dar apoi îmi amintesc cum era Radu: politicos, respectuos, muncitor. Și mă întreb dacă nu cumva copiii au nevoie tocmai de acele limite pe care Larisa le disprețuiește.

Într-o zi, Vlad a venit la mine plângând:

— Bunico, mama nu mă lasă să merg afară cu prietenii mei pentru că am făcut dezordine în cameră…

L-am luat în brațe și i-am spus:

— Vezi? Chiar și mama ta are reguli uneori. Toți avem nevoie de ele.

A doua zi, Larisa m-a sunat:

— Maria, te rog să nu-i mai spui copilului ce are sau n-are voie să facă! Mă subminezi în fața lor!

Am simțit că mă sufoc. Am început să evit vizitele. Sufeream după Vlad și Cora, dar nu mai suportam tensiunea. Într-o seară, Radu m-a sunat:

— Mamă, copiii te întreabă mereu de ce nu mai vii. Le e dor de tine.

Am plâns toată noaptea. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru înțelepciune. Oare chiar greșesc atât de mult? Sau greșește Larisa? Sau poate fiecare vede binele în felul lui…

Într-o duminică am decis să merg din nou la ei. Am găsit casa la fel de dezordonată ca întotdeauna. Copiii au sărit în brațele mele.

— Bunico! Ai venit!

Am zâmbit printre lacrimi. Larisa m-a privit rece.

— Maria, sper că azi nu avem discuții despre educație.

Am oftat adânc.

— Nu, Larisa. Azi vreau doar să fiu bunica lor.

Am petrecut ziua jucându-mă cu Vlad și Cora. Am încercat să le arăt dragoste fără să-i cert. Seara, când am plecat, Cora mi-a șoptit:

— Bunico, te iubesc! Vino mai des!

Pe drum spre casă m-am gândit: poate că uneori trebuie să renunțăm la dorința de control ca să păstrăm dragostea celor dragi. Dar oare e corect să taci când vezi că lucrurile merg prost? Sau e mai important să fii acolo, chiar dacă nu ești de acord?

Mă întreb: câți dintre voi trăiți același conflict? Ce ați face în locul meu?