Între două lumi: Povestea unei soacre și a unei nurori în România de azi

— De ce cureți atâția cartofi, Elena? Ai musafiri?
M-am întors brusc, cu mâinile pline de coji ude, și am privit-o pe vecina mea, Maria, care stătea în pragul ușii cu sprâncenele ridicate.
— Nu, Maria. Sunt pentru Mihai. Știi că nu mănâncă nimic gătit de Irina. Fata asta… nici măcar un ceai nu știe să fiarbă!
Maria a oftat și a intrat în bucătărie, trăgând după ea mirosul de ploaie proaspătă.
— Poate ar trebui să o lași să încerce, Elena. E tânără… lumea s-a schimbat.
Am strâns din umeri. Cum să o las? Să-mi văd copilul flămând? Să-l știu mâncând numai pizza congelată și paste la plic? Nu pot.

Mihai a crescut cu ciorbe aburinde și sarmale făcute cu mâna mea. De când s-a însurat cu Irina, parcă totul s-a schimbat. Fata asta e mereu pe fugă, cu laptopul în brațe, cu telefonul la ureche. Când vine acasă, aruncă o pungă de mâncare pe masă și zice: „Hai, Mihai, mâncăm ceva rapid!” Rapid? Unde e dragostea dintr-o mâncare făcută cu răbdare? Unde e grija pentru familie?

Într-o seară, Mihai a venit la mine cu ochii obosiți.
— Mamă, nu mai găti atâta pentru mine. Irina se supără… zice că nu am încredere în ea.
— Dar tu mănânci la mine! Dacă ți-ar plăcea ce face ea, ai sta acasă!
A tăcut. Știam că am dreptate.

A doua zi am găsit-o pe Irina la ușa mea. Era palidă și avea ochii roșii.
— Doamnă Elena… putem vorbi?
Am dat din cap și am poftit-o în bucătărie. S-a așezat stingheră pe scaunul de lângă geam.
— Știu că nu vă place cum gătesc… dar încerc. Chiar încerc. Am crescut altfel. Mama lucra două schimburi, tata era plecat… Am învățat să mă descurc singură, dar nu am avut cine să-mi arate cum se face o ciorbă adevărată.
Am simțit un nod în gât. Nu mă gândisem niciodată la copilăria ei.
— Poate… dacă vreți… mă învățați dumneavoastră?

Am privit-o lung. Era sinceră. Am simțit cum mi se topește inima puțin câte puțin.
— Bine, Irina. Dar să ai răbdare. Și să nu te superi dacă te corectez.
A zâmbit timid.

Au urmat săptămâni în care am stat împreună la cratiță. La început era stângace — tăia ceapa prea mare, punea prea multă sare sau uita să guste mâncarea. Dar încet-încet a început să prindă curaj. Într-o zi, Mihai a venit acasă și a găsit o oală de ciorbă pe masă.
— Cine a făcut asta?
Irina a roșit.
— Eu… cu mama ta.
Mihai a gustat și a zâmbit larg.
— E bună! Chiar e bună!

Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult. Dar liniștea nu a durat mult.
Într-o seară, când credeam că totul merge spre bine, l-am auzit pe Mihai ridicând tonul la Irina:
— De ce trebuie să mergi mereu la cursurile alea după muncă? Nu poți să stai acasă?
Irina plângea încet.
— Vreau să avansez la serviciu… Nu vreau să depind toată viața de altcineva!
M-am simțit prinsă la mijloc. Îmi doream ca fiul meu să fie fericit, dar vedeam cât se chinuie Irina să țină pasul cu toate: serviciu, casă, familie.

Într-o duminică dimineață, Mihai a venit la mine supărat:
— Mamă, cred că ne despărțim…
M-a lovit vestea ca un trăsnet.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu ne mai înțelegem… Eu vreau liniște acasă, ea vrea carieră. Parcă tragem fiecare într-o altă direcție.
Am simțit că mi se rupe sufletul. Oare eu am greșit? Oare i-am sufocat cu dorința mea de a-i vedea împreună la masă, ca pe vremuri?

În acea seară am mers la ei acasă fără să anunț. I-am găsit stând spate în spate pe canapea, fiecare cu ochii în telefon.
— Vreau să vorbim toți trei, am spus hotărât.
Le-am povestit despre copilăria mea — cum mama mă trezea la cinci dimineața să frământăm pâine împreună, cum tata venea obosit de la fabrică dar nu rata niciodată masa de duminică în familie. Le-am spus cât de greu mi-a fost când l-am crescut singură pe Mihai după ce soțul meu a murit într-un accident stupid de muncă.
— Poate am vrut prea mult să vă văd fericiți ca o familie „ca la carte”. Poate am uitat că lumea voastră nu mai e lumea mea…
Irina a început să plângă. Mihai s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Irina merge încă la cursuri, dar gătește din ce în ce mai bine — uneori chiar mă invită la masă la ei acasă. Mihai a început să o ajute mai mult prin casă și parcă au găsit un echilibru nou.

Uneori mă întreb: Oare cât rău facem atunci când credem că știm ce e mai bine pentru copiii noștri? Oare dragostea de mamă trebuie să fie posesivă sau eliberatoare? Voi ce credeți?