Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul în propria familie

— Nu mai veniți neanunțată, mamă, te rog! vocea lui Radu răsună din spatele ușii, rece și tăioasă, ca o lamă care taie firul subțire al speranței mele. Țin în mâini o pungă cu mere de la țară și o plăcintă cu brânză, făcută după rețeta pe care i-o făceam când era mic. Mă uit la Irina, care abia mă salută și se retrage în sufragerie, lăsându-mă cu fiul meu pe holul îngust al apartamentului lor din București.

— Am trecut doar să văd dacă sunteți bine… am adus ceva de-ale gurii, spun încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Radu oftează și îmi ia punga fără să mă privească în ochi.

— Suntem bine, mamă. Dar data viitoare, te rog, sună înainte. Irina are mult de lucru și… nu vrem să deranjăm.

Mă simt ca un musafir nepoftit în viața propriului meu copil. Mă strecor în bucătărie, unde găsesc vase nespălate și jucării împrăștiate — semne că viața lor e plină, dar fără loc pentru mine. Îmi amintesc cum, acum șapte ani, când s-au mutat împreună, Radu mă suna zilnic. Îmi cerea sfaturi despre orice: de la rețete la cum să repare robinetul. Acum, dacă îi scriu un mesaj, răspunde sec sau deloc.

— Mamă, nu mai insista! Irina are nevoie de liniște. Nu-i place să vină cineva fără să știe dinainte. Așa e ea…

Așa e ea? Sau așa ai devenit tu? întreb în gând, dar nu am curaj să rostesc cu voce tare. Mă uit la poza de pe perete: Radu și Irina la nuntă, zâmbind larg. Eu stau undeva în spate, aproape invizibilă.

Într-o duminică, încerc din nou să-i apropii. Îi invit la mine la masă. Pregătesc sarmale, cozonac și salată boeuf — tot ce știu că îi place lui Radu. Îmi răspunde după două zile:

— Nu putem veni, mamă. Avem planuri cu niște prieteni.

Mă așez la masa întinsă pentru trei și mănânc singură. Mă uit la telefon din cinci în cinci minute, sperând că poate se răzgândesc. Dar nu sună nimeni.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă într-o zi:

— Ce face băiatul tău? Nu l-am mai văzut pe aici de luni bune.

— E bine… ocupat cu serviciul și familia lui, răspund cu un zâmbet forțat. În realitate, nu știu dacă e bine sau nu. Nu mai am voie să întreb nimic. Dacă încerc să aflu ceva despre nepoțica mea, Ana, primesc răspunsuri scurte:

— E bine la grădiniță.

Atât. Nici o poză, nici o poveste despre ce a mai făcut micuța.

Într-o seară de iarnă, primesc un telefon de la Radu:

— Mamă… avem nevoie de ajutor. Ana are febră mare și Irina e la capătul puterilor. Poți veni?

Inima îmi sare din piept. Mă îmbrac în grabă și alerg spre ei prin zăpada care scârțâie sub pași. Când ajung, Irina mă privește cu ochii roșii de oboseală.

— Mulțumesc că ai venit… spune ea încet.

O țin pe Ana în brațe toată noaptea și îi cânt încet cântece de leagăn. Dimineața, febra scade și Irina mă privește altfel — pentru prima dată văd recunoștință în ochii ei.

— N-am vrut niciodată să te excludem… doar că… mi-e greu să împart tot timpul lui Radu cu altcineva.

O ascult fără să spun nimic. Înțeleg că nu e doar vina ei sau a lui Radu — ci a vieții moderne care ne-a făcut străini unii de alții chiar dacă locuim la două stații distanță.

După acea noapte, lucrurile nu se schimbă radical. Vizitele mele rămân rare și scurte. Dar uneori primesc câte un mesaj cu o poză cu Ana sau o invitație la ziua ei de naștere.

Totuși, rana rămâne: dorul de fiul meu cel cald și apropiat; sentimentul că nu mai am loc în viața lui; întrebarea dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu așa e viața — copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem cu amintirile.

Uneori mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare există vreo cale să ne regăsim copiii fără să părem împovărătoare? Sau trebuie doar să acceptăm că dragostea noastră se transformă în tăcere și așteptare?