Legături de sânge și noduri de suflet: Povestea mea despre sacrificiu, vină și alegeri imposibile

— Nu pot să cred că a făcut asta! — vocea mamei răsuna spart în bucătăria mică, în timp ce ploaia bătea cu furie în geam. Mă uitam la ea cum își frângea mâinile, cu ochii pierduți undeva departe. — Ce-o să facem cu Irina? Cum o să se descurce cu copiii?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tocmai mă logodisem cu Vlad, omul pe care îl iubesc de patru ani. Aveam planuri, visuri, o nuntă programată peste trei luni. Dar vestea că cumnatul meu, Radu, a plecat fără să privească înapoi, lăsând-o pe Irina singură cu doi copii mici, a căzut peste noi ca o bombă.

— Trebuie să-l dăm în judecată pentru pensie alimentară! — a continuat mama, ridicând tonul. — Nu are voie să fugă de responsabilitate!

Irina stătea pe canapea, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Nu mai era sora mea veselă, cea care făcea glume la fiecare masă de familie. Acum părea o umbră. Am încercat să-i iau mâna, dar a tras-o brusc.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, Maria. O să mă descurc… cumva.

Dar știam că nu era adevărat. Avea un salariu mic la grădinița unde lucra și chiria era aproape cât tot venitul ei lunar. Copiii aveau nevoie de haine, mâncare, rechizite. Mama era pensionară, abia se descurca cu medicamentele ei. Tata… tata nu mai era de mult printre noi.

În acea seară am ajuns acasă la Vlad. M-a găsit plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri. Vlad m-a luat în brațe, dar am simțit tensiunea din corpul lui.

— Maria, știi că și noi avem cheltuieli mari cu nunta… Și creditul pentru apartament… Nu putem să-i dăm Irinei bani la nesfârșit.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia din care provin și familia pe care încercam să o construiesc. În zilele următoare, mama mă suna zilnic:

— Ai vorbit cu Vlad? Poate vă mai gândiți… Săraca Irina nu are pe nimeni.

Irina nu cerea nimic direct, dar privirea ei spunea totul. Copiii ei mă întrebau când vin la mine să mănânce prăjituri ca înainte. Mă simțeam vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe rochia de mireasă sau pe invitații.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în fața blocului meu.

— Nu mai pot, Maria… Am primit somație de evacuare. Dacă nu plătesc chiria până vineri, ne dau afară.

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la Vlad și i-am spus totul.

— Nu putem lăsa copiii pe drumuri! — am izbucnit.

Vlad s-a ridicat nervos:

— Și noi ce facem? Renunțăm la nuntă? La apartament? La viața noastră?

M-am uitat la el și am văzut furie, dar și teamă. Știam că nu e nedrept ce spune. Și el avea dreptul la fericire.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, la cum ar fi reacționat el. La sacrificiile pe care le făcuse pentru noi. La mama, care îmbătrânise peste noapte de griji. La Irina, care nu ceruse niciodată nimic până acum.

A doua zi am mers la bancă și am retras banii strânși pentru luna de miere. I-am dat Irinei chiria pe două luni înainte.

— Nu pot să accept! — a protestat ea printre lacrimi.

— Nu ai de ales. Ești sora mea.

Vlad a aflat și a tăcut mult timp. Apoi mi-a spus:

— Dacă asta vrei tu… Dar să știi că nu putem trăi mereu pentru alții.

Nunta noastră a fost simplă, fără fast, fără luna de miere la Roma la care visasem. Mama a plâns tot timpul, dar nu de fericire. Irina a venit cu copiii, dar părea absentă.

După nuntă, relația mea cu Vlad s-a răcit. Orice discuție despre bani devenea un reproș mut. Mama mă suna mai rar; probabil îi era rușine să mai ceară ajutor. Irina s-a angajat suplinitor la o altă grădiniță și încet-încet a început să-și revină. Dar între noi rămânea mereu o tăcere grea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a salvat familia sau doar a prelungit suferința tuturor. Dacă Vlad mă va ierta vreodată că am pus sângele înaintea iubirii noastre.

Poate că fiecare familie are prețul ei nevăzut — și fiecare alegere lasă cicatrici adânci.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Și cine ne salvează atunci când noi suntem cei care ne pierdem pe drum?