Între dragoste și limite: Povestea unei mame care trebuie să aleagă

— Mamă, nu mai putem. Te rog, lasă-ne să venim la tine, măcar pentru o vreme. Ariana nu mai doarme noaptea de frig, iar Cristian… nu găsește nimic stabil.

Vocea Evei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară în ultimii cinci ani când fiica mea mă ruga să o primesc înapoi acasă. Dar de data asta nu era doar ea și Ariana, ci și Cristian, ginerele meu, omul care mi-a transformat casa într-un câmp de bătălie data trecută.

Mi-am amintit perfect: ușa trântită, țipetele din miez de noapte, paharele sparte pe gresie și privirea speriată a Arianei care se ascundea după perdea. Cristian nu era violent, dar era impulsiv, dezordonat și incapabil să țină un loc de muncă mai mult de două luni. Îmi amintesc cum venea acasă cu ochii roșii de oboseală sau poate de la băutură, cum își arunca hainele peste tot și cum refuza să mă ajute la cele mai simple treburi.

— Eva, nu pot să-l primesc pe Cristian. Pe tine și pe Ariana vă iau oricând, dar el… nu mai pot. Nu vreau să trecem iar prin ce am trecut.

A urmat o tăcere grea. O auzeam respirând sacadat la celălalt capăt al firului.

— Mamă, dacă nu-l primești pe el, ce vrei să fac? Să-l las pe străzi? E tatăl Arianei…

— Știu că e tatăl ei, dar ești mama ei! Trebuie să te gândești la binele copilului înainte de orice. Nu vreau ca Ariana să crească într-un mediu toxic.

Am simțit că mă sufoc. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Am închis ochii și am încercat să-mi adun gândurile. M-am gândit la anii în care am crescut-o singură pe Eva după ce tatăl ei ne-a părăsit. La sacrificiile făcute ca să-i ofer un viitor mai bun. La cât de greu mi-a fost să accept că a ales un bărbat ca Cristian.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele cu Eva copil, cu Ariana la botez, cu noi trei la mare. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea permisivă? Poate prea dură? Poate n-am știut să-i arăt ce înseamnă respectul într-o familie?

A doua zi dimineață, Eva a venit cu Ariana de mână. Fetița avea ochii umflați de plâns și un ghiozdan mic pe umăr.

— Bunico, pot să stau cu tine?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Oricând, puiule. Aici ești acasă.

Eva stătea în ușă, cu ochii roșii și obrajii trași. Am tras-o și pe ea lângă mine.

— Mamă… Cristian e jos, în fața blocului. Nu vrea să plece până nu-i spui tu în față că nu-l primești.

Mi-am tras o haină peste pijama și am coborât scările cu inima cât un purice. Cristian stătea sprijinit de mașina lui veche, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută.

— Doamnă Maria… vă rog… Nu vreau să vă deranjez, dar nu avem unde merge.

— Cristian, nu e vorba că nu vreau să te ajut. Dar nu pot să-mi pun casa iar pe foc. Ai avut șansa ta aici și știi ce s-a întâmplat. Dacă vrei să-ți vezi familia, poți veni în vizită, dar nu pot accepta mai mult.

A dat din cap încet, fără să spună nimic. L-am văzut cum își șterge ochii cu mâneca hainei și s-a îndepărtat încet spre stația de autobuz.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Eva a plâns ore întregi în camera ei. Ariana s-a lipit de mine și a adormit abia spre dimineață.

Zilele au trecut greu. Eva era tot mai abătută, vorbea puțin și se închidea des în baie ca să plângă fără să o vadă Ariana. Fetița întreba mereu de tatăl ei:

— Bunico, când vine tati?

Îi răspundeam mereu cu jumătăți de adevăr:

— Tati muncește mult acum, dar o să vină să te vadă curând.

Într-o seară, Eva a venit la mine în bucătărie:

— Mamă… poate ai dreptate. Poate că n-ar fi trebuit să mă întorc la el niciodată după prima ceartă serioasă. Dar mi-e frică… Mi-e frică să cresc singură un copil într-o lume ca asta.

Am luat-o de mână:

— Și eu am crescut singură un copil. Și uite că ai ajuns o femeie puternică. Nu e ușor, dar nici imposibil.

Au urmat luni grele. Eva a început să caute un loc de muncă stabil, iar eu am avut grijă de Ariana cât timp ea era plecată la interviuri sau la cursuri de recalificare. Cristian venea uneori duminica să-și vadă fiica; stătea pe bancă în parc și îi citea povești sau îi aducea dulciuri ieftine.

Într-o zi, Ariana s-a întors acasă cu o întrebare care m-a lovit ca un pumn:

— Bunico, tu îl iubești pe tati?

Am rămas fără cuvinte câteva secunde.

— Eu îl respect pe tati pentru că e tatăl tău și pentru că te iubește foarte mult. Dar uneori oamenii mari nu se pot înțelege chiar dacă se iubesc.

Ariana a dat din cap tristă și s-a dus la jucăriile ei.

Într-o seară târzie, Eva mi-a spus:

— Mamă… cred că trebuie să mergem mai departe fără el. Pentru Ariana și pentru mine. Dar mi-e teamă că n-o să mă ierte niciodată pentru asta.

Am strâns-o tare la piept:

— O mamă trebuie uneori să fie egoistă pentru binele copilului ei. Și eu am fost egoistă când am ales să nu-l primesc pe Cristian aici. Dar dacă aș fi făcut altfel… oare ar fi fost mai bine?

Acum stau singură în bucătărie după ce toată lumea a adormit și mă întreb: oare cât de mult putem sacrifica din liniștea noastră pentru cei pe care îi iubim? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?