Umbrele trecutului în casa noastră nouă

— Nu cred că e o idee bună să vii la noi, mamă, mi-a spus Irina la telefon, vocea ei tăioasă, ca o lamă rece. — Nu vreau să te superi, dar… nu ești tu de vină, pur și simplu nu cred că ar trebui să te implici prea mult în viața altora.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbesc cu fiica mea despre Doru. De fiecare dată, răspunsul era același: reținere, distanță, o ușă trântită între noi. M-am așezat pe marginea patului, privind la poza veche cu mine și Mihai, soțul meu răposat. Îmi lipsea atât de mult încât uneori simțeam că nu mai pot respira. Dar viața mergea înainte, nu? Așa îmi tot repetam.

Când l-am cunoscut pe Doru, totul părea să capete din nou culoare. Ne-am întâlnit întâmplător la piață, la taraba cu roșii. M-a ajutat să car plasele și m-a făcut să râd cu o glumă stângace despre prețurile care cresc mai repede decât pensiile noastre. Am început să ne vedem tot mai des: plimbări prin parc, cafele lungi la terasa din colț, seri în care vorbeam despre orice și nimic. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam invizibilă.

— Ești sigur că vrei să mă prezinți copiilor tăi? l-am întrebat într-o seară, când mi-a spus că vrea să organizeze o cină cu toată familia.

— Sunt sigur că vreau să fii parte din viața mea, Ileana. Și ei trebuie să știe asta.

Am acceptat, deși inima îmi bătea nebunește. În ziua cinei, m-am îmbrăcat cu cea mai frumoasă rochie pe care o aveam și am cumpărat un tort de la cofetăria preferată a lui Doru. Când am ajuns la el acasă, am simțit imediat privirile reci ale copiilor lui: Andreea și Vlad. Andreea avea ochii mamei lor — am aflat mai târziu că murise de cancer acum cinci ani — iar Vlad părea că ar prefera să fie oriunde altundeva.

— Bună seara, mă bucur să vă cunosc, am spus încercând să zâmbesc.

— Da… bună seara, a răspuns Andreea fără să mă privească în ochi.

Cina a fost un chin. Orice încercare de conversație se lovea de un zid de tăcere sau răspunsuri monosilabice. Doru încerca să destindă atmosfera, dar era clar că nimeni nu voia să fie acolo. La desert, Vlad a izbucnit:

— Tata, chiar crezi că poți înlocui pe mama așa ușor?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Doru a încercat să explice că nu e vorba de înlocuire, ci de a merge mai departe cu viața. Dar copiii lui nu voiau să audă.

În drum spre casă, Doru m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Îmi pare rău pentru asta. Sunt încă răniți… poate n-ar fi trebuit să grăbesc lucrurile.

— Nu e vina ta… nici a mea. Dar doare.

Zilele următoare au fost pline de îndoieli. Irina mi-a spus clar că nu vrea ca eu să mă implic în familia altcuiva. Fiul meu, Radu, care locuia la Cluj, mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva la vârsta mea ar trebui să mă mulțumesc cu amintirile și cu liniștea grădinii mele. Dar când Doru venea la mine cu un buchet de flori sau când râdeam împreună la filme vechi românești, simțeam că trăiesc din nou.

Într-o duminică dimineață, Andreea a venit neanunțată la mine acasă. Era vizibil nervoasă.

— Vreau să vorbim. Fără tata.

Am invitat-o în sufragerie și i-am făcut ceai.

— Nu vreau să-l văd pe tata suferind din nou. Mama a murit acum cinci ani și abia acum începeam să ne revenim cât de cât. Nu vreau ca cineva din afară să strice echilibrul ăsta fragil.

— Înțeleg ce simți… dar nici eu nu vreau să iau locul nimănui. Îl iubesc pe Doru pentru cine este el acum, nu pentru cine a fost înainte.

A oftat adânc și pentru prima dată m-a privit direct în ochi.

— Poate că ar trebui să încercăm… dar te rog, ai răbdare cu noi.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Poate că nu era totul pierdut.

Au urmat luni grele: întâlniri stângace, discuții tensionate cu copiii lui Doru și cu ai mei. Prietenele mele mă întrebau dacă merită atâta bătaie de cap la vârsta asta. Uneori nici eu nu știam ce să le răspund.

Într-o seară ploioasă, Doru m-a cerut în căsătorie. Nu cu inel și flori, ci simplu, la masa din bucătărie:

— Vrei să fim împreună până la capăt? Să ne sprijinim unul pe altul?

Am plâns ca un copil și am spus da.

Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată complet unită sau dacă rănile trecutului se vor vindeca total. Dar știu că am ales să iubesc din nou, chiar dacă asta înseamnă să port pe umeri greutatea prejudecăților și temerilor altora.

Mă întreb uneori: câți dintre noi au curajul să înceapă o viață nouă când toți din jur spun „nu se mai poate”? Oare merită să lupți pentru fericirea ta chiar și atunci când ceilalți nu te înțeleg?