Când Egalitatea Intră în Bucătărie: Povestea Mea cu Vlad și Irina

— Vlad, nu pot să cred că ai lăsat vasele nespălate din nou! Am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi. Era deja a treia oară săptămâna asta când găseam chiuveta plină după ce el și Irina plecau la serviciu. M-am uitat la ceas: 7:45 dimineața. Mă simțeam ca o umbră în propria casă, de când fiul meu se căsătorise cu Irina și se mutaseră temporar la noi, până își găseau apartamentul lor.

Irina a apărut în ușa bucătăriei, cu părul prins într-un coc lejer și privirea calmă, dar hotărâtă. — Maria, nu e doar treaba lui Vlad să spele vasele. Azi e rândul meu, dar am întârziat puțin. Le fac eu când mă întorc de la birou.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În casa mea, bărbații nu spălau vasele. Așa am crescut eu, așa am trăit cu soțul meu, Ion, Dumnezeu să-l ierte. Dar Irina nu era ca mine. Nu era ca nimeni din familia noastră.

— Nu-i frumos să lași mizerie în urma ta, am murmurat, încercând să-mi ascund iritarea.

Irina a zâmbit ușor. — Aveți dreptate, dar încercăm să împărțim totul egal. Așa ne-am promis când ne-am căsătorit.

Am rămas pe gânduri toată ziua. La prânz, m-am întâlnit cu vecina mea, Doamna Stanciu, pe bancă în fața blocului. — Cum e cu tinerii? m-a întrebat ea, cu un zâmbet complice.

— Greu, i-am răspuns oftând. Nu mai e ca pe vremea noastră. Acum femeile nu mai fac totul în casă. Irina vrea egalitate… și Vlad o ascultă!

Doamna Stanciu a dat din cap dezaprobator. — Eh, lumea s-a schimbat… dar nu știu dacă e bine.

Seara, când Vlad și Irina s-au întors acasă, am observat cum Vlad a intrat direct în bucătărie și a început să spele vasele fără să spună nimic. Irina s-a așezat lângă el și i-a povestit ceva despre o prezentare la serviciu. Râdeau împreună, iar eu mă simțeam tot mai străină.

La cină, am izbucnit: — Pe vremea mea, bărbații nu stăteau la cratiță! Nu văd de ce trebuie să schimbați lucrurile care au mers bine atâția ani.

Vlad m-a privit cu blândețe: — Mamă, vrem să fim parteneri egali. Nu e vorba că nu te respectăm pe tine sau tradițiile tale. Dar vrem altceva pentru noi.

Irina a adăugat: — Știu că e greu să acceptați schimbarea. Dar pentru noi funcționează. Ne simțim mai aproape unul de altul când împărțim totul.

Am simțit lacrimi în ochi. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Priveam luminile orașului și mă gândeam la Ion. El nu mi-a spus niciodată „mulțumesc” pentru mâncare sau pentru casa curată. Era normal să fie așa. Dar oare a fost bine?

În zilele următoare, am început să observ mai atent relația lor. Vlad gătea uneori cina, iar Irina spăla rufele sau invers. Se tachinau, râdeau mult și păreau fericiți. Într-o seară, i-am surprins dansând în bucătărie pe muzica radioului vechi.

— Mamă, vino și tu! m-a chemat Vlad.

Am zâmbit timid și m-am apropiat de ei. Irina mi-a întins mâna și am dansat împreună câteva secunde stângace.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit la mine cu o cafea aburindă.

— Maria, știu că nu e ușor să vezi cum se schimbă lucrurile. Dar văd cât de mult îl iubiți pe Vlad și cât vă pasă de el. Poate putem găsi un echilibru între vechi și nou.

Am oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Poate că dragostea nu ține cont de reguli vechi sau noi.

În acea zi am decis să-i las pe ei să-și trăiască viața după propriile reguli. Am început să-i ajut doar când îmi cereau ajutorul și să nu mai judec fiecare gest care nu se potrivea cu ce știam eu despre familie.

La scurt timp după aceea s-au mutat în apartamentul lor. Casa mi s-a părut brusc prea mare și prea liniștită. Dar când veneau în vizită, aduceau cu ei energia lor nouă și veselă.

Acum mă uit la pozele lor din vacanță și văd cât sunt de fericiți împreună. Poate că egalitatea nu e doar un moft modern, ci o cale spre o iubire mai sinceră.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut curajul să cer mai mult de la Ion? Dacă aș fi știut că pot fi parteneră cu adevărat? Oare câte femei încă trăiesc cu frica de a cere egalitate? Voi ce credeți: putem schimba tradițiile fără să pierdem dragostea?