Nu vreau să ajung pe drumuri la bătrânețe: Nora mea vrea să-mi vând casa pentru visul lor

— Mamaie, nu mai putem așa! Copiii nu au loc să se joace, iar noi ne sufocăm în două camere! vocea Iuliei răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Mă uit la ea, la fiul meu, Radu, care stă cu ochii în pământ, și la nepoții mei care se joacă pe covorul vechi. Mă simt prinsă între două lumi: cea a trecutului meu, plină de muncă și sacrificii, și cea a prezentului lor, plină de vise și nevoi.

Am 68 de ani. Am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Ilie, s-a stins devreme. Casa asta din cartierul nostru vechi din Ploiești am cumpărat-o cu rate și sudoare. Fiecare colț are povestea lui: aici a făcut Radu primii pași, dincolo a desenat pe perete cu creionul colorat. Acum, Iulia mă privește cu ochii ei mari și reci, de parcă aș fi o piedică în calea fericirii lor.

— Mama, știu că ții la casa asta, dar gândește-te și la noi. Copiii cresc, nu mai avem loc. Dacă ai vinde casa, am putea termina construcția. Ai putea veni să stai cu noi, ai avea camera ta…

Radu vorbește încet, aproape rușinat. Îl iubesc enorm, dar simt că mă trădează. Nu pot să nu mă gândesc: dacă vând casa, unde mă duc? Dacă nu mă mai vor după ce termină casa? Dacă mă îmbolnăvesc și devin o povară?

— Și dacă nu mă mai simt bine acolo? Dacă vreau să am liniștea mea? întreb eu, cu voce tremurată.

Iulia oftează teatral:
— Mamaie, nu e vorba doar despre tine! Toată lumea face sacrificii pentru familie. Și noi am făcut! Am renunțat la vacanțe, la ieșiri…

Mă simt mică și vinovată. Oare sunt egoistă? Oare ar trebui să renunț la tot pentru ei? Dar apoi îmi amintesc de vecina mea, tanti Florica, care a ajuns să stea pe la rude după ce și-a dat casa copiilor. Acum nimeni nu o mai vrea.

Seara, când rămân singură, plâng în pernă. Îmi privesc mâinile muncite și pereții plini de amintiri. Îmi e frică de singurătate și de viitor. Dar mi-e frică și să-i dezamăgesc pe ai mei.

A doua zi dimineață, Radu vine singur.
— Mamă, știu că e greu. Dar Iulia are dreptate… Nu mai putem trăi așa. Te rog…

Îl iau de mână:
— Radu, tu ai uitat cum am crescut noi aici? Cum ne-am descurcat cu puțin? Eu nu vreau să ajung pe drumuri la bătrânețe. Dacă vă dau casa, ce garanție am că voi avea mereu un loc al meu?

El tace. Se uită pe geam.
— Poate facem un contract… Să fie scris că ai camera ta mereu.

— Și dacă vă certați? Dacă Iulia nu mă mai vrea? Ce fac atunci?

Radu oftează. Îl văd cât e de prins între mine și soția lui. Știu că îl doare.

În zilele următoare, discuțiile devin tot mai apăsătoare. Iulia aduce tot felul de argumente: că e normal ca părinții să-și ajute copiii, că toți cunoscuții lor au primit sprijin de la familie. Mă simt tot mai izolată. Vecinii încep să vorbească: „Ai auzit? Nora Mariei vrea să-i ia casa!”

Într-o seară, când copiii dormeau deja, Iulia izbucnește:
— Maria, nu înțelegi că nu avem altă soluție? Dacă nu ne ajuți tu, rămânem blocați aici! Vrei să-ți vezi nepoții crescând printre gândaci?

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi vine să țip că nu e vina mea că viața e grea. Că eu am făcut tot ce am putut pentru ei. Dar tac.

Într-o duminică vine și sora mea, Elena.
— Maria, gândește-te bine! Să nu faci greșeala vieții tale! Casa asta e tot ce ai muncit! Copiii uită repede…

O privesc și simt un nod în gât. Oare chiar așa e? Oare dragostea de mamă trebuie să fie fără margini?

Într-o noapte visez că sunt pe stradă cu o valiză veche în mână. Plouă și nimeni nu mă primește. Mă trezesc plângând.

A doua zi îi chem pe toți la masă.
— Am decis ceva… Nu vând casa. Vreau să rămân aici cât pot. Vreau să știu că am un loc al meu pe lumea asta.

Iulia izbucnește:
— Ești egoistă! Nu-ți pasă de noi!

Radu tace. Îl văd cât suferă.

— Poate sunt egoistă… Dar mi-e frică să nu ajung pe drumuri la bătrânețe. Am muncit o viață pentru casa asta…

De atunci relațiile s-au răcit. Nepoții vin mai rar. Iulia abia mă salută. Radu mă sună scurt, din când în când.

Stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să însemne sacrificiu total? Sau avem dreptul la liniștea noastră după o viață de muncă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?