Umbra unei promisiuni nerespectate: Povestea mea despre familie, orgoliu și iertare

— Nu-i dau niciun leu Lidiei, decât dacă tu ești de acord! vocea lui Paul răsuna încă în mintea mea, ca un ecou dureros, chiar și după atâția ani. Stăteam în curte, cu soarele mângâindu-mi obrajii, când am zărit-o pe Lidia apropiindu-se, cu ochelarii ei mari și mersul apăsat. Nu ne mai văzusem de mult, iar prezența ei m-a făcut să simt din nou acea jenă care mă urmărește de atunci.

Totul a început într-o iarnă grea, cu zăpadă până la genunchi și facturi care nu mai conteneau să vină. Lidia, sora mai mică a lui Paul, tocmai rămăsese fără serviciu. Ne-a sunat într-o seară târzie, vocea ei tremurând: — Paul, am nevoie de ajutor. Nu mai am bani nici pentru pâine. Te rog…

Paul s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, plini de îngrijorare. — Ce zici? Să-i dăm? Știi că nu prea avem nici noi… Dar e sora mea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram la început de drum, cu rate la bancă și un copil mic. — Paul, nu știu… Dacă îi dăm acum, va veni și data viitoare. Și dacă nu ne mai descurcăm?

A doua zi, la masa de duminică, discuția a degenerat. Mama lui Paul, doamna Viorica, a ridicat tonul: — Cum să nu-ți ajuți sora? Ce fel de familie sunteți voi?

Paul s-a ridicat brusc și a spus tare, ca să audă toți: — Nu-i dau niciun leu Lidiei decât dacă și Camelia e de acord! Dacă nu vrea ea, nu primești nimic!

Toți ochii s-au întors spre mine. M-am simțit mică, expusă, ca o acuzată în fața unui tribunal. Lidia plângea în tăcere, iar Viorica mă privea cu dispreț. — Să-ți fie rușine! a șoptit ea printre dinți.

Am plecat acasă cu inima frântă. Paul încerca să mă liniștească: — N-ai făcut nimic greșit. Dar eu știam că toți mă vor judeca mereu pentru decizia asta.

Anii au trecut. Lidia și-a găsit un serviciu modest la o farmacie din oraș. Relațiile dintre noi au rămas reci. La fiecare sărbătoare eram invitată din obligație, dar simțeam mereu privirile lor grele asupra mea.

Într-o zi, când băiatul nostru, Vlad, a venit acasă plângând pentru că verișorii lui îl tachinau la școală — „mama ta e zgârcită!” — am simțit că rana se adâncește și mai tare.

Paul s-a schimbat și el. A devenit mai tăcut, mai retras. Îl vedeam cum se uită uneori la telefon, ezitând să-și sune sora sau mama. Între noi s-a așternut o tăcere apăsătoare.

Acum, după atâția ani, Lidia stătea în fața mea în curte. — Camelia… putem vorbi?

Am dat din cap și am invitat-o pe bancă. S-a așezat lângă mine și și-a scos ochelarii. Ochii ei erau roșii.

— Știi… mult timp te-am urât. Am crezut că mi-ai distrus familia. Dar acum înțeleg că Paul trebuia să fie fratele meu, nu să te pună pe tine la mijloc.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. — Și eu am suferit mult… N-am vrut să-ți fac rău. Dar eram speriată pentru familia mea.

A oftat adânc. — Poate că nici eu n-am fost corectă… Poate că am cerut prea mult.

Am stat mult timp în tăcere. Soarele apunea încet peste curtea noastră liniștită.

— Crezi că putem începe de la zero? m-a întrebat ea timid.

— Nu știu… Dar putem încerca.

În acea clipă am simțit că povara anilor s-a mai ușurat puțin. Poate că nu sunt o persoană răzbunătoare, dar nici nu pot uita ușor umilința publică pe care am trăit-o atunci.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a deciziilor luate la nervi? Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru ceilalți și unde tragem linia între ajutor și protejarea propriei familii?