Când totul se prăbușește: Povestea mea după douăzeci de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Simona. Îmi pare rău. Am cunoscut pe altcineva. Plec.

Cuvintele lui Jan s-au izbit de pereții sufrageriei ca un ecou rece, sec, fără milă. Stătea în fața mea cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea. Pe masa dintre noi, cănile de cafea aburinde păreau să râdă de mine, ca niște martori tăcuți ai sfârșitului. Nu am plâns. Nu am țipat. Am rămas acolo, pe canapea, cu ochii pierduți în gol, simțind cum tot ce am construit în douăzeci de ani se prăbușește peste mine.

Jan și cu mine ne-am cunoscut la facultate, la Iași. El era băiatul acela glumeț, mereu cu o vorbă bună, eu — fata timidă din Botoșani, venită la oraș cu vise mari și o valiză veche. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună într-o garsonieră minusculă și am visat la o viață simplă, dar fericită. După cinci ani a venit Vlad, băiatul nostru. Am făcut credit pentru apartament, am renovat bucătăria cu mâinile noastre și am petrecut veri întregi la mare, cu cortul, pentru că nu ne permiteam altceva.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut, eu am schimbat trei joburi până am ajuns contabilă la o firmă mică din oraș. Jan lucra la o firmă de construcții și venea acasă târziu, obosit și mereu grăbit. Ne certam din ce în ce mai des pentru nimicuri: cine duce gunoiul, cine plătește facturile, cine uită să cumpere pâine. Dar niciodată nu mi-am imaginat că într-o zi va pleca. Când mi-a spus că s-a îndrăgostit de o altă femeie — o colegă nouă, cu zece ani mai tânără — am simțit că mă sufoc.

Vlad era la liceu atunci. În seara aceea a venit acasă și m-a găsit stând pe întuneric. S-a uitat la mine lung și a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

Nu am putut să-i spun adevărul pe loc. Am bâiguit ceva despre oboseală și m-am retras în dormitor. Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele noastre: la primul Crăciun împreună, la serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf, la certurile care păreau atunci atât de importante și care acum păreau ridicole.

A doua zi dimineață, când am ieșit din casă să duc gunoiul, m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Lidia. O femeie trecută de șaizeci de ani, mereu cu baticul pe cap și cu ochii iscoditori.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari abătută rău…

Am vrut să-i spun să mă lase în pace, dar ceva din vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns. Am plâns acolo, pe scara blocului, ca un copil mic. Lidia m-a luat în brațe și m-a dus la ea în apartament. Mi-a făcut ceai și m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce? Toți bărbații cred că iarba e mai verde în altă parte. Dar tu ești puternică, Simona! O să vezi că o să treci peste asta.

Cuvintele ei mi-au dat puțin curaj. În zilele următoare, Lidia venea aproape zilnic la mine cu o prăjitură sau doar ca să stea de vorbă. Vlad a aflat adevărul într-un final și s-a închis în el însuși. Nu vorbea cu mine decât strictul necesar.

— De ce nu l-ai oprit? — m-a întrebat într-o seară.

— Nu poți opri pe cineva care nu mai vrea să stea… — i-am răspuns încet.

Au urmat luni grele. Jan venea doar să-și ia lucruri sau să discute despre acte. Îmi lăsa bani pe masă pentru Vlad și pleca fără să mă privească în ochi. Prietenele mele au dispărut una câte una — parcă divorțul era contagios și nimeni nu voia să fie prea aproape de mine.

Într-o zi, când credeam că nu mai pot duce nimic pe umeri, a sunat cineva la ușă. Era tatăl meu, Ionel. Nu mai vorbisem cu el de ani buni după ce mama murise și ne certasem urât la împărțirea casei părintești. Stătea stingher în prag cu un buchet de flori ofilite.

— Am auzit… despre Jan… Simona, îmi pare rău.

Nu știam ce să spun. Îl uram pentru tot ce făcuse în trecut și totuși prezența lui acolo m-a făcut să simt că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

— Poate vrei să vii la țară câteva zile… Să-ți mai limpezești gândurile.

Am acceptat fără să știu de ce. La țară am regăsit liniștea copilăriei: mirosul de fân proaspăt cosit, găinile cotcodăcind prin curte, bunica stând pe prispă cu fusul în mână. Tata nu vorbea mult, dar era acolo când aveam nevoie să plâng sau doar să stau în tăcere.

Când m-am întors acasă după o săptămână, Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Mami… îmi pare rău că am fost distant. Știu că nu e vina ta.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi pentru prima dată după mult timp.

Au trecut doi ani de atunci. Jan s-a recăsătorit și are deja un copil cu noua lui soție. Eu încă locuiesc în același apartament mic din Iași, dar nu mai sunt aceeași femeie speriată care tremura pe canapea într-o seară rece de noiembrie. Am început să merg la terapie, am reluat legătura cu tata și chiar am ieșit la câteva întâlniri — nimic serios încă, dar măcar nu mai fug de viață.

Cel mai greu a fost să mă iert pe mine însămi pentru toate compromisurile făcute din frică sau din dragoste oarbă. Dar azi știu că merit mai mult decât firimituri de afecțiune sau promisiuni goale.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut cât de greu va fi drumul acesta al regăsirii, aș fi avut curajul să-l parcurg? Sau poate tocmai durerea ne arată cine suntem cu adevărat? Voi ce credeți — există viață după trădare?