Când totul se prăbușește: Povestea mea după douăzeci de ani de căsnicie

— Nu pot să cred că faci asta, Jan! am strigat, vocea tremurându-mi ca o frunză în vântul de toamnă. El stătea în prag, cu geanta de voiaj la picioare și privirea pierdută undeva departe, dincolo de pereții apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei.

— Îmi pare rău, Maria. Pur și simplu… nu mai pot. M-am îndrăgostit de altcineva. E mai tânără, mă face să mă simt viu din nou.

Cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Douăzeci de ani împreună, douăzeci de ani în care am crescut un copil, am plătit rate la bancă, am zugrăvit pereți și am visat la bătrâneți liniștite. Și acum? Acum eram doar eu, canapeaua veche și un gol care mă înghițea încet.

Nu știu cât timp am stat acolo, cu ochii fixați pe peretele alb. Lacrimile nu veneau. Parcă eram înghețată pe dinăuntru. Doar ceasul din bucătărie mai bătea, sfidător, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu fața lipită de perna udă. Fiul nostru, Vlad, a intrat în cameră fără să bată.

— Mama? Unde e tata?

Am încercat să-i spun adevărul fără să mă prăbușesc.

— Tata… tata are nevoie de o pauză. O să stea o vreme la bunici.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari, verzi, atât de asemănători cu ai lui Jan. Nu a spus nimic. A ieșit și a trântit ușa.

În următoarele zile am funcționat ca un robot. Muncă, cumpărături, gătit, spălat. Seara mă prăbușeam pe canapea și mă uitam la televizor fără să văd nimic. Prietenele mele au aflat repede. Unele au venit cu prăjituri și sfaturi inutile: „Lasă-l, Maria! O să-ți găsești pe altcineva!” Altele au dispărut discret, ca și cum divorțul ar fi fost contagios.

Cel mai surprinzător a fost când a sunat la ușă vecina de la trei, doamna Stanciu. O femeie trecută de șaizeci de ani, mereu cu părul făcut bigudiuri și cu ochii iscoditori.

— Pot să intru?

Am dat din cap fără chef.

— Știi, Maria… și pe mine m-a lăsat bărbatul pentru una mai tânără. Acum douăzeci și cinci de ani. Am crezut că o să mor. Dar n-am murit. Și nici tu n-o să mori.

A stat lângă mine pe canapea și mi-a povestit despre singurătate, despre cum a învățat să se iubească din nou și despre cât de greu e să te ridici când toți cred că ești terminată.

— O să fie greu, dar o să vezi că într-o zi o să râzi iar. Poate chiar mai tare decât înainte.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, după ce Vlad s-a închis în camera lui cu căștile pe urechi, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu știam cine sunt fără Jan. Toată viața mea fusese construită în jurul lui: mesele de duminică la părinții lui, vacanțele la mare cu rudele lui gălăgioase, planurile făcute împreună pentru „când ne pensionăm”.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea, Camelia, m-a chemat la ea în birou.

— Maria, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de timp sau vrei să vorbești cu cineva…

Am izbucnit în plâns acolo, în fața ei. Nu mai puteam ține totul în mine. Camelia m-a lăsat să plâng până m-am liniștit.

— Știi ce? Hai să te ocupi tu de proiectul nou cu grădinița din sectorul 5. Ai nevoie de ceva care să-ți ocupe mintea.

Așa am început să mă implic tot mai mult la muncă. Seara ajungeam acasă obosită, dar simțeam că fac ceva pentru mine. Vlad era tot mai retras; îl vedeam doar la masă sau când îi lăsam bani pentru manuale.

Într-o sâmbătă dimineață, când făceam ordine prin dulapuri, am găsit o cutie veche cu scrisori de dragoste de la Jan din tinerețe. Am citit câteva și am plâns iar. Dar apoi le-am pus într-o pungă și le-am aruncat la gunoi. Era timpul să las trecutul în urmă.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou. Doamna Stanciu venea des la cafea; uneori stăteam ore întregi povestind despre orice altceva decât bărbați infideli. Vlad a venit într-o zi acasă cu o fată – Andreea – și mi-a spus timid:

— Mama… pot să vină și ea la noi la cină?

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Jan a sunat la ușă. Era ud leoarcă și părea mai bătrân cu zece ani.

— Maria… pot să intru?

L-am privit lung. Nu mai era omul pe care îl iubeam odată.

— Ce vrei?

— Am greșit… Nu e ce credeam eu… Pot să vorbim?

Am simțit un val de furie și tristețe amestecate.

— Nu știu dacă mai avem ce vorbi, Jan. Acum trebuie să mă gândesc la mine și la Vlad.

A plecat capul și a plecat fără să spună nimic altceva.

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. Am realizat că nu mai sunt femeia care tremura pe canapea în ziua când el a plecat. Sunt altcineva acum – mai puternică, mai atentă la nevoile mele.

M-am întrebat: oare câte femei trec prin asta fără să spună nimănui? Câte dintre noi rămân blocate în trecut doar pentru că le e frică să înceapă din nou? Poate că nu există răspunsuri simple… dar oare nu merităm toate o a doua șansă la fericire?