Între două lumi: Povestea mea despre sacrificiu, familie și limite

— Raluca, iar ai lăsat vasele în chiuvetă! Ce o să creadă Vlad despre tine?
Vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu mirosul de cafea arsă. Mă opresc din spălatul biberoanelor și simt cum mi se strânge stomacul. Fetița noastră, Mara, plânge în dormitor. Vlad, soțul meu, tocmai a intrat pe ușă, obosit după o zi lungă la birou.

— Lasă, mamă, mă ocup eu de vase, îi răspund încercând să-mi păstrez calmul.
— Nu-i vorba doar de vase, Raluca! Trebuie să fii mai atentă la casă. Nu poți să te bazezi mereu pe mine!

Vlad mă privește cu ochii lui albaștri, plini de reproș tăcut. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Nu acum. Nu aici.

Mama s-a mutat la noi acum șase luni, după ce Mara s-a născut prematur. Aveam nevoie de ajutor, eram epuizată, iar Vlad lucra mult. La început am fost recunoscătoare. Mama gătea, făcea curat, mă ajuta cu Mara. Dar încet-încet, casa noastră a devenit casa ei. Fiecare decizie era comentată: cum îmbrac copilul, ce mâncare îi dau, cum vorbesc cu Vlad.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Raluca, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Parcă nu mai avem intimitate deloc. Mama ta e peste tot. Nu pot să respir în casa asta!

L-am privit neputincioasă.

— Știu… Dar ce vrei să fac? Nu mă descurc singură cu Mara. Și tu vii târziu acasă…

— Poate ar trebui să găsim o soluție. Să-i spunem să stea mai mult la ea acasă sau să angajăm pe cineva.

M-am simțit trădată. Cum să-i spun mamei mele că nu mai e loc pentru ea? Ea și-a sacrificat viața pentru mine! Dar Vlad avea dreptate: nu mai eram noi doi. Eram trei adulți care se ciocneau zilnic în același spațiu mic.

A doua zi dimineață, mama a intrat peste mine în baie.

— Raluca, ai văzut că iar nu ai pus scutece destule la Mara? Trebuie să fii mai organizată!
Am simțit cum îmi explodează capul.

— Mamă, te rog… Lasă-mă puțin singură!
A rămas blocată în ușă, cu ochii mari.

— Nu-ți place că te ajut? Poate ar fi mai bine să plec!

A izbucnit în plâns și s-a trântit pe canapea. M-am simțit vinovată instantaneu. Cum să-i spun că mă sufocă? Că nu mai pot? Că nu mai sunt eu?

Seara aceea a fost un coșmar. Vlad s-a închis în dormitor cu laptopul, mama s-a uitat la televizor până târziu, iar eu am stat între ei ca o fantomă. Mara s-a trezit de trei ori plângând și am simțit că mă prăbușesc.

A doua zi am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Ralu, trebuie să pui limite! E viața ta! Dacă nu spui nimic, o să explodezi!

Dar cum să pun limite când tot ce am învățat de la mama a fost sacrificiul? Ea nu a avut niciodată timp pentru ea însăși. Tata a murit devreme și ea m-a crescut singură. Cum să-i spun că vreau spațiu?

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu o cafea.

— Raluca… Eu te iubesc, dar dacă nu rezolvăm asta… nu știu cât mai pot rezista.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o rănesc!

— Gândește-te la noi doi. La Mara. Avem nevoie de liniște.

Am stat toată ziua pe gânduri. Seara am adunat curajul și am mers la mama.

— Mamă… trebuie să vorbim.

A ridicat privirea din croșeta ei.

— Ce e?

— Te iubesc și îți sunt recunoscătoare pentru tot ce faci pentru noi… Dar cred că avem nevoie de puțin spațiu. Poate ai vrea să stai câteva zile pe săptămână la tine acasă…

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.

— Știam că o să vină momentul ăsta… Dar mi-e greu să fiu singură acolo… M-am obișnuit cu Mara… cu voi…

Am plâns amândouă în brațe una alteia. A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat pentru câteva zile la apartamentul ei din cartierul vecin.

Casa părea brusc prea liniștită. Vlad era fericit, dar eu mă simțeam vinovată și goală pe dinăuntru. Mara plângea mai mult ca de obicei. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama vine acum doar câteva zile pe săptămână. Relația cu Vlad s-a îmbunătățit, dar încă simt uneori că sunt prinsă între două lumi: cea a fiicei recunoscătoare și cea a femeii care vrea propria familie și propriile reguli.

Oare există vreodată un echilibru adevărat între ajutorul părinților și intimitatea unei familii tinere? Sau suntem condamnați mereu să ne simțim vinovați pentru alegerile noastre?