Curajul de a fi tu însuți: Povestea mea și a fiului meu, Vlad

— Mamă, vreau să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi pe mine. Vocea lui Vlad tremura ușor, iar ochii îi fugeau spre fereastra bucătăriei, unde ploaia bătea ritmic în geam. Mâinile îi frământau o cană de ceai, semn că urma să-mi dea o veste care nu-mi va fi pe plac.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. De când a terminat facultatea și s-a angajat la bancă, viața lui părea așezată, sigură. Avea tot ce mi-aș fi dorit eu pentru el: un salariu bun, un apartament micuț dar al lui, respectul prietenilor și al colegilor.

— M-am hotărât să-mi dau demisia. Vreau să mă ocup de fotografie. Să încerc să trăiesc din asta.

Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum gândurile mi se îngrămădesc haotic. Cum să renunțe la tot ce a construit? Cum să arunce pe fereastră siguranța pentru un vis atât de nesigur?

— Vlad, nu poți fi serios! Ai muncit atât de mult ca să ajungi aici! Fotografia e un hobby, nu o meserie adevărată. Ce-o să faci dacă nu merge? Cum o să-ți plătești ratele? Cum o să…?

— Mamă, te rog… Nu vreau să trăiesc toată viața făcând ceva ce nu-mi place doar pentru că e sigur. Nu vreau să mă trezesc peste 20 de ani și să regret că n-am încercat.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Îl vedeam pe Vlad mic, cu aparatul foto de jucărie la gât, alergând prin curte și făcând poze la fluturi. Dar acum era adult, cu responsabilități. Nu era momentul pentru visuri.

— Ești egoist, Vlad! Nu te gândești la nimeni altcineva decât la tine! Ai familie, ai datorii…

— Mamă, tu ai fost vreodată fericită cu adevărat la serviciu? m-a întrebat el brusc. M-a lovit întrebarea ca un pumn în stomac. Am tăcut.

A doua zi a venit acasă cu demisia semnată. Nu am vorbit două săptămâni. Îl vedeam cum stă ore întregi în camera lui, editând poze sau ieșind la răsărit cu aparatul foto. Îmi era teamă pentru el, dar și furie că nu m-a ascultat.

Timpul a trecut. Vlad a început să primească mici comenzi: botezuri, nunți, portrete pentru reviste locale. Nu câștiga nici pe departe cât la bancă, dar îl vedeam zâmbind sincer pentru prima dată după mulți ani. Prietenii mei mă întrebau dacă nu regret că l-am lăsat să facă această nebunie. Le răspundeam mereu că nu l-am lăsat eu — el a ales.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în birou:

— Doamnă Ionescu, trebuie să vă anunțăm că departamentul nostru se restrânge. Din păcate, sunteți printre cei vizați pentru restructurare.

Am simțit că se prăbușește cerul peste mine. După 27 de ani în aceeași instituție, eram concediată. M-am întors acasă cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

Vlad m-a găsit în bucătărie, plângând în fața unei cești de cafea reci.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

I-am spus printre sughițuri totul. S-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Știi… poate e momentul să faci și tu ceva ce-ți place cu adevărat.

L-am privit lung. Eu? La vârsta mea? Să încep de la zero? Să risc?

— Nu pot… Sunt prea bătrână pentru asta.

— Niciodată nu e prea târziu, mamă. Uite la mine! Poate nu câștig cât înainte, dar mă simt viu. Poate ai și tu un vis pe care l-ai îngropat demult…

Mi-am amintit brusc de caietele mele vechi cu poezii și povestiri uitate într-un sertar. De serile când visam să scriu o carte, dar am renunțat pentru că „nu se poate trăi din asta”.

În lunile următoare am început timid să scriu din nou. Vlad m-a ajutat să-mi fac un blog unde am publicat primele texte. Am primit mesaje de la oameni necunoscuți care mi-au spus că i-am emoționat sau i-am făcut să râdă.

Nu a fost ușor — au fost zile când mă simțeam inutilă sau când banii se terminau prea repede. Dar am descoperit ceva ce nu știam că există: bucuria de a face ceea ce iubesc.

Acum îl privesc pe Vlad cum pregătește o expoziție foto într-o cafenea din oraș și mă gândesc cât de mult m-am înșelat atunci când am crezut că siguranța e totul.

Poate că viața nu e despre a bifa liste sau a aduna diplome și bani. Poate că adevărata curiozitate e să ai curajul să fii tu însuți — chiar dacă ceilalți nu te înțeleg la început.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim? Și dacă azi ar fi ultima zi din viața mea… aș regreta că am avut curaj prea târziu?