„Am plecat de acasă și am lăsat-o pe mama în urmă”: Sora mea mai mare crede că sunt egoistă, dar nu regret
Crescând în micul oraș de provincie Valea Lemnului, viața era simplă, dar departe de a fi ușoară. Mama noastră, Elena, rămăsese văduvă când eu, Anca, aveam doar trei ani, iar sora mea, Ioana, cinci ani. Trăiam pe o fermă modestă care ne susținea mai mult prin dragoste și încăpățânare decât prin succesul agricol real. Elena se ocupa de tot, de la mulsul vacii la repararea gardurilor, adesea cu un zâmbet obosit.
Ioana, mereu cea responsabilă, s-a adaptat vieții la fermă ca un pește în apă. Era mâna dreaptă a mamei, îndeplinind sarcinile fără plângeri, devotamentul ei față de micul nostru teren și față de mama noastră fiind neclintit. Eu, pe de altă parte, m-am simțit întotdeauna puțin nepotrivită, cu ochii ațintiți spre lumea dincolo de câmpurile și gardurile din Valea Lemnului.
Pe măsură ce am crescut, diferențele dintre Ioana și mine au devenit mai pronunțate. Ea vedea frumusețea în simplitatea vieții noastre; eu vedeam doar limitări. Când am împlinit optsprezece ani, am anunțat că plec în oraș. Vestea a căzut pe masa de cină ca un ger aspru de iarnă, rece și nepopular.
„Doar o să ne lași pe mama și pe mine să ne ocupăm de tot?” vocea Ioanei era un amestec de trădare și neîncredere. „Crezi că viața aici este prea măruntă pentru tine?”
„Nu este vorba despre faptul că ferma este măruntă,” am încercat să explic, simțind greutatea privirilor lor asupra mea. „Am nevoie să-mi găsesc propriul drum, și nu este aici. Nu sunt ca tine, Ioana. Nu vreau această viață.”
Camera a devenit rece, iar Elena, care fusese tăcută, a vorbit în cele din urmă. „Anca, avem nevoie de tine aici. Ferma are nevoie de tine.”
Dar hotărârea mea era luată. Am plecat două săptămâni mai târziu cu un mic geamantan și un bilet de autobuz pentru București. Rămas bunul a fost rigid, plin de cuvinte nespuse și lacrimi înăbușite. Elena m-a îmbrățișat strâns, șoptind că ușa este întotdeauna deschisă. Ioana, însă, nu și-a putut ascunde dezamăgirea și furia. Nu m-a îmbrățișat. Nu mi-a spus la revedere.
Bucureștiul a fost un vârtej de experiențe, un contrast puternic față de Valea Lemnului. Mi-am găsit un loc de muncă la o librărie, am închiriat o cameră mică și, pentru o vreme, m-am bucurat de noua mea libertate. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat într-un an, noutatea a început să se estompeze. Orașul vast, odinioară plin de oportunități, a început să pară rece și impersonal.
Într-o zi, un apel de la Elena a întrerupt ritmul monoton al vieții mele urbane. „Este Ioana,” a spus ea, vocea ei tremurând. „Este bolnavă, Anca. Este grav. Are nevoie de tine.”
Vina și îngrijorarea m-au cuprins pe măsură ce am luat autobuzul înapoi în Valea Lemnului. Intrând în decorul familiar al fermei noastre, am văzut-o pe Ioana, atât de palidă și slabă, o umbră a surorii robuste pe care o lăsasem în urmă. Ferma se lupta, câmpurile erau neglijate, animalele mai puține.
Am stat o săptămână, încercând să repar garduri, atât la propriu, cât și la figurat. Dar pagubele erau făcute. Boala Ioanei era terminală, iar plecarea mea lăsase cicatrici prea adânci pentru a se vindeca. Când am plecat din nou, a fost cu o inimă mai grea, greutatea scuzelor nespuse și a oportunităților pierdute atârnând deasupra mea.
Ioana a trecut în acea iarnă. M-am întors pentru înmormântare, aerul dintre mine și Elena fiind încărcat de durere și regret. Atunci am realizat că plecarea de acasă nu fusese doar despre a mă găsi pe mine însămi, ci și despre pierderea tuturor lucrurilor care mă defineau odinioară.
Stând lângă mormântul Ioanei, vântul rece părea să șoptească acuzații. Egoistă. Nepăsătoare. Prea târziu. Și, oricât aș fi vrut să neg, o parte din mine știa că era adevărat. Plecasem să-mi găsesc o viață, dar la ce preț?