Testamentul pe care nu l-am scris pentru ei

— Nu cred că mai rezist mult, Maria, am spus cu voce stinsă, privind tavanul alb al camerei de spital. Simțeam cum fiecare respirație mă costă tot mai mult.

Maria, fiica mea, s-a apropiat de pat, cu ochii umezi, dar cu o privire pe care o cunoșteam prea bine: aceeași privire pe care o avea când era mică și voia ceva. Acum nu mai cerea păpuși sau dulciuri, ci altceva, ceva ce nu puteam da fără să pierd totul.

— Mamă, nu mai vorbi așa! O să te faci bine, o să vezi! Și dacă ai nevoie de ceva… orice… spune-mi!

Soțul ei, Radu, stătea la ușă, cu telefonul în mână. Îl vedeam cum își aruncă ochii spre mine și apoi spre ecran, ca și cum ar calcula ceva. Poate timpul rămas? Poate valoarea casei mele din centrul orașului?

Totul a început cu o simplă amețeală. Era o zi toridă de iulie, iar eu mă chinuiam să ud florile din grădină. Deodată, lumea s-a învârtit și m-am trezit pe jos. Noroc că Maria și Radu au venit chiar atunci. M-au găsit întinsă pe pământ, cu fața arsă de soare.

— Mamă! Ce-ai pățit? a țipat Maria.

Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat după aceea. Știu doar că m-au dus la spital cu mașina lor nouă, pe care o cumpăraseră recent din banii pe care îi împrumutasem eu anul trecut. Pe drum, Maria vorbea la telefon cu doctorița Popescu, prietena ei din liceu.

— Da, mamă e rău… Da, o aducem acum… Mulțumesc mult!

În salonul de spital, am stat trei zile. În tot acest timp, Maria și Radu au fost mereu acolo. Îmi aduceau apă, fructe, mă întrebau dacă mă doare ceva. Dar între două vorbe dulci, îi surprindeam șoptind între ei:

— Dacă nu-și mai revine? Ce facem cu casa?
— Ssst! Nu aici!

Am închis ochii și am încercat să nu aud. Dar nu puteam să nu simt răceala din vocea lor când credeau că dorm.

După externare, au insistat să vin să stau la ei „până mă pun pe picioare”. Am acceptat, deși știam că nu e din dragoste. În apartamentul lor mic din cartierul Titan, m-am simțit ca un musafir nepoftit. Maria îmi aducea ceaiuri și pastile la ore fixe, dar nu mă privea niciodată în ochi. Radu se plimba prin casă vorbind la telefon despre „terenuri”, „acte” și „succesiune”.

Într-o seară, i-am auzit certându-se în bucătărie:

— Dacă nu-i spunem acum să facă testamentul, cine știe ce se întâmplă!
— Las-o să-și revină! Nu vezi cum arată?
— Nu avem timp! Frate-tău o să vrea și el partea lui!

Fratele Mariei, Vlad, nu mă vizitase niciodată în ultimii trei ani. Trimisese doar mesaje scurte de Crăciun și Paște: „Sănătate, mamă!” Știam că era ocupat cu serviciul lui la Cluj și cu familia lui numeroasă. Dar nici el nu era străin de gândurile despre moștenire.

Într-o dimineață, după ce Maria a plecat la serviciu și Radu era ocupat cu laptopul în sufragerie, am deschis televizorul la volum mic și am privit pe geam la copacii din fața blocului. M-am întrebat: „Oare asta e tot ce am ajuns? Un bun de împărțit?”

Am hotărât atunci să fac ceva ce nu credeam că voi avea curaj vreodată: să-mi schimb testamentul.

O săptămână mai târziu, m-am strecurat afară din apartament sub pretextul unei plimbări scurte. Am luat taxiul până la biroul notarului Ionescu din centru. Mâinile îmi tremurau când am intrat.

— Bună ziua, doamnă Stoica! Cu ce vă pot ajuta?

— Vreau să-mi schimb testamentul.

Notarul m-a privit lung peste ochelari.

— Sunteți sigură?

— Mai sigură ca niciodată.

Am decis să las casa unei fundații care ajută bătrânii singuri și bolnavi. Economiile le-am împărțit între Vlad și Maria, dar cu condiția să mă viziteze lunar și să-mi aducă o floare. Dacă nu veneau trei luni la rând, partea lor mergea tot la fundație.

Când le-am spus copiilor despre noul testament, Maria a izbucnit:

— Cum poți să ne faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine!

Radu a tăcut, dar privirea lui era plină de ură.

— Nu v-am cerut nimic! am răspuns eu cu voce tremurată. Tot ce voiam era dragostea voastră sinceră.

Vlad a venit după două zile la București. M-a privit lung și mi-a spus:

— Mamă… Poate că ai dreptate. Poate că ne-am gândit prea mult la lucruri materiale.

Maria n-a mai vorbit cu mine două luni. Radu nici atât. Dar în fiecare lună primesc o floare de la Vlad. Uneori vine el personal, alteori trimite prin poștă.

Acum stau singură în casa mea veche și privesc grădina care mi-a fost mereu refugiu. Mă doare sufletul pentru cum au ajuns copiii mei. Dar mă simt mai liberă ca niciodată.

Oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare dragostea copiilor noștri se poate cumpăra cu un testament? Sau poate că adevărata moștenire e curajul de a ne trăi viața după propriile reguli?