Umbre peste fericire: Povestea unei nurori în pragul disperării

— Nu știu cum o să te descurci cu copilul, Ioana. Nici măcar nu știi să gătești o ciorbă ca lumea, a spus Elena, soacra mea, în timp ce stătea rezemată de tocul ușii bucătăriei, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn cu care amestecam supa. Vlad, soțul meu, era în sufragerie, prefăcându-se că nu aude. În ultimele luni, de când am rămas însărcinată, fiecare zi părea o nouă probă la care trebuia să demonstrez că merit să fiu parte din familia lor. Dar oricât mă străduiam, Elena găsea mereu ceva de criticat: ba că nu țin casa destul de curată, ba că nu știu să aleg legumele din piață, ba că nu am grijă de Vlad așa cum ar trebui.

— Poate ar trebui să-ți vezi de treabă și să mă lași să încerc, am spus încet, aproape șoptit. Dar vocea mi-a tremurat și Elena a zâmbit satisfăcută.

— Așa vorbești tu cu mine? Cu mama lui Vlad? Dacă nici acum nu ai respect…

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc în plâns. Am simțit cum copilul mi se mișcă în burtă și am pus mâna protectoare peste el. Nu voiam să-i transmit neliniștea mea. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic și m-am dus în dormitor. M-am așezat pe pat și am început să plâng în pernă.

Când Vlad a venit după mine, avea aceeași expresie obosită pe care o văzusem de atâtea ori.

— Ioana, te rog… încearcă să o înțelegi pe mama. E greu pentru ea să accepte schimbările. Știi cum e ea…

— Nu mai pot, Vlad! Nu vezi că mă doare? Nu vezi că mă face să mă simt inutilă? De ce nu îi spui nimic?

A tăcut. Știam răspunsul: îi era frică să nu o supere pe Elena. În familia lor, cuvântul ei era lege. Tatăl lui Vlad murise când el era mic și Elena îl crescuse singură. Era obișnuită să controleze totul.

În acea noapte am adormit greu. M-am gândit la copilul nostru și la ce fel de mamă voi fi eu dacă nu pot să-mi apăr nici propria liniște. M-am hotărât: trebuia să vorbesc cu Elena. Să-i spun ce simt, chiar dacă asta ar fi însemnat un scandal.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena în bucătărie, pregătind cafeaua. Am inspirat adânc.

— Putem vorbi?

M-a privit suspicioasă.

— Despre ce?

— Despre cum mă faci să mă simt. Despre faptul că fiecare cuvânt al tău mă doare. Sunt însărcinată, Elena! Am nevoie de sprijin, nu de critici.

A lăsat cana jos și s-a uitat la mine ca la un copil obraznic.

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru Vlad și pentru copil! Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești dacă ești pregătită pentru viața asta!

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față.

— Nu cred că tu poți decide asta pentru mine! Am dreptul să fiu respectată!

Vocea mi-a crescut fără să vreau. Vlad a apărut în ușă, palid.

— Ce se întâmplă aici?

Elena s-a întors spre el:

— Uite ce fel îți vorbește nevasta ta! Asta vrei pentru familia ta?

Vlad s-a uitat la mine, apoi la ea. Pentru prima dată l-am văzut ezitând între noi două.

— Mama… Ioana are dreptate. Poate ar trebui să o lași puțin în pace.

Elena a rămas fără cuvinte pentru o clipă. Apoi a ieșit trântind ușa.

Am rămas singuri. Vlad s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să gestionez totul.

— Nici eu… Dar nu mai pot trăi așa. Ori ne susținem unul pe altul, ori…

Nu am terminat fraza. Știam amândoi ce voiam să spun: ori suntem o familie adevărată, ori ne pierdem pe drum.

În zilele următoare, atmosfera a fost tensionată. Elena nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar. Vlad încerca să fie mediator, dar era clar că lucrurile nu mai puteau continua la fel.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu de noapte, Elena a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului fără să spună nimic câteva minute.

— Știi… când l-am crescut pe Vlad singură, am jurat că nimeni nu o să-l facă vreodată să sufere. Poate am exagerat… Poate că tu chiar îl iubești și vrei binele lui.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— Îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Și vreau ca și copilul nostru să crească într-o familie unde există respect.

Elena a oftat adânc.

— O să încerc… Dar ai răbdare cu mine.

A fost începutul unei schimbări lente. Nu s-a transformat peste noapte într-o soacră ideală, dar a început să mă lase în pace mai des și chiar m-a întrebat uneori dacă am nevoie de ajutor.

Acum, când scriu aceste rânduri cu bebelușul meu dormind liniștit lângă mine, încă mă întreb: Oare am făcut bine că am confruntat-o? Merită liniștea sufletească un asemenea risc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?