Ușa Închisă: Povestea Unei Fiice Nevăzute

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am strigat în telefon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia îmi uda hainele. Era trecut de ora zece seara, iar eu stăteam în fața blocului părinților mei din cartierul Titan, cu sufletul frânt și inima bătând nebunește. Îmi tremurau mâinile pe clanță, dar am apăsat totuși interfonul.

— Cine e? a răspuns vocea mamei, rece, de parcă nu mă recunoștea.

— Eu sunt, mama… Te rog, lasă-mă să intru. Am nevoie să vorbesc cu voi. Nu mai rezist acasă la Radu.

A urmat o pauză lungă, apăsătoare. Am auzit un oftat și apoi vocea tatălui meu, domnul Ilie, tăioasă ca lama:

— Ce-ai mai făcut iar? Ce scandal ai mai pornit? Nu poți să te maturizezi odată?

— Tată, nu e vina mea… Radu a venit nervos de la serviciu, iar când i-am spus că sunt obosită și nu pot să-i pregătesc cina chiar atunci, a început să țipe la mine. M-a făcut leneșă și nerecunoscătoare… Am plecat de acasă pentru că nu mai suport să fiu tratată așa!

Mama a oftat din nou. — Draga mea, ți-am spus de atâtea ori: trebuie să fii mai tolerantă. Radu e bărbat, are multe pe cap. Tu mereu exagerezi totul. Întoarce-te acasă și cere-ți scuze.

— Dar mama… nici măcar nu vrei să mă asculți! Am nevoie doar să stau la voi o noapte, să mă liniștesc…

— Nu, Irina. Nu vrem să ne implicăm în certurile voastre mărunte. Ești măritată acum, rezolvă-ți problemele ca o femeie matură.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Ploaia se întețea, iar eu rămâneam tot mai singură pe trotuarul ud. Am încercat să sun din nou la interfon, dar nu mi-au mai răspuns. Ușa a rămas închisă.

Am stat acolo minute bune, tremurând de frig și de furie. M-am gândit la copilăria mea — la serile când mama îmi citea povești și tata mă ținea în brațe după ce mă speriam de tunete. Unde dispăruseră acei oameni? Cum ajunseseră să-l apere mereu pe Radu, chiar și atunci când era clar că mă rănea?

Am pornit pe jos spre gară, fără să știu unde să mă duc. Prietenele mele erau toate ocupate cu familiile lor sau plecate din țară. M-am oprit într-un non-stop și am cerut un ceai fierbinte, doar ca să nu stau afară. Vânzătoarea m-a privit cu milă când mi-a văzut ochii roșii.

— Totul bine, domnișoară?

Am dat din cap că da, dar în interior simțeam că mă destram. Mi-am scos telefonul și am citit mesajele lui Radu: „Unde ești? Întoarce-te acasă dacă vrei să nu regreți.”

Mi s-a făcut frică. Nu era prima dată când ridica tonul sau trântea uși, dar niciodată nu mă simțisem atât de lipsită de sprijin. Părinții mei îl vedeau ca pe un ginere ideal: are serviciu stabil la ITM, e politicos cu ei la mesele de duminică și le aduce mereu flori mamei. Dar acasă cu mine era alt om — nervos, distant, uneori crud.

În dimineața următoare am revenit la blocul părinților mei. Poate peste noapte se răzgândiseră. Am sunat din nou la interfon.

— Irina, te rog nu insista! a spus mama obosită. Ne faci de râs în fața vecinilor. Întoarce-te la soțul tău și rezolvă-ți problemele.

— Dar mama… dacă nu pot? Dacă nu mai vreau să trăiesc așa?

— Toate femeile au probleme în căsnicie! Nu există bărbat perfect! Și eu am plâns uneori din cauza tatălui tău, dar n-am fugit niciodată acasă la mama mea!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plecat fără să mai spun nimic.

În zilele ce au urmat am dormit pe canapeaua unei colege de muncă, Mihaela. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, tu nu vezi că părinții tăi trăiesc încă după regulile vechi? Pentru ei contează mai mult aparențele decât fericirea ta.

— Dar sunt părinții mei… Cum pot să nu le pese?

Mihaela m-a strâns în brațe.

— Poate că le pasă, dar nu știu altfel. Sau poate le e frică să recunoască adevărul despre Radu.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Stanciu, mi-a spus:

— Irina, ai dreptul să fii ascultată și respectată. Faptul că părinții tăi nu te sprijină nu înseamnă că tu greșești sau că meriți ce ți se întâmplă.

Încet-încet am prins curaj să-i spun lui Radu că vreau divorțul. A fost un scandal monstru — a venit la serviciu peste mine, a sunat-o pe mama să-i spună că „fiica dumneavoastră vrea să distrugă familia”. Mama m-a sunat plângând:

— Irina, te rog! Gândește-te bine! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spunem la biserică?

— Mama, lumea nu trăiește cu el! Eu trăiesc! Eu nu mai pot!

A trecut un an de atunci. Am reușit să-mi găsesc un apartament mic în Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața. Relația cu părinții mei e rece — vorbim rar și doar despre lucruri banale: vremea, facturile, vecinii. Uneori îi văd pe stradă ținându-se de mână și mă întreb dacă vreodată vor înțelege cât de mult m-au rănit atunci când au ales liniștea lor în locul durerii mele.

Multe nopți încă mă întreb: oare câte femei ca mine bat la uși care nu se deschid niciodată? Și câți părinți aleg să nu vadă adevărul doar pentru a păstra aparențele? Poate că povestea mea îi va face pe unii să-și asculte copiii înainte de a le trânti ușa în față.