Trei decenii de tăcere: Povestea unei femei care învață să trăiască din nou

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa.

Cuvintele lui Doru au căzut ca o secure între noi, în bucătăria unde aburul cafelei se ridica leneș, iar ceasul de pe perete ticăia prea tare. M-am uitat la el, la ridurile adânci din colțul ochilor, la mâinile care tremurau ușor. Era bărbatul cu care împărțisem totul timp de treizeci de ani: bucurii, griji, copii, rate la bancă, concedii la Eforie și certuri mărunte despre cine uitase să stingă lumina pe hol.

— Și eu ce fac acum? am întrebat încet, aproape șoptit, ca să nu-l sperii.

— Nu știu, Maria. Dar eu nu mai pot.

Apoi a plecat. Nu atunci, nu în clipa aia. Dar a început să-și strângă lucrurile, să-și adune hainele din dulap, să pună cărțile în cutii. Într-o zi de aprilie, când cireșii erau în floare și părea că totul renaște, Doru a încărcat ultimul carton în portbagaj și a plecat. Am rămas în ușă, cu mâinile goale și inima grea.

M-am gândit că o să plâng, că o să urlu, că o să mă prăbușesc pe podea. Dar nu am simțit decât un gol imens. Ca și cum cineva ar fi tras brusc covorul de sub picioarele mele și eu aș fi rămas suspendată între două lumi: cea veche, pe care nu o mai aveam, și cea nouă, de care îmi era frică.

Aveam 58 de ani. Trei decenii fusesem „soția lui Doru”, „mama lui Vlad și a Ilincăi”, „doamna Popescu de la contabilitate”. Niciodată doar Maria. Niciodată doar eu.

În primele zile după plecarea lui Doru, casa părea un muzeu al trecutului nostru: fotografii cu copiii mici pe rafturi, cana lui preferată uitată pe masa din sufragerie, mirosul de aftershave care încă plutea în baie. Vlad era plecat la Cluj cu serviciul, Ilinca locuia cu iubitul ei la București. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt fără ei.

— Mamă, vino la noi câteva zile! mi-a zis Ilinca la telefon. Nu poți să stai singură acolo!

— Sunt bine, draga mea. Chiar sunt bine… am mințit-o.

Dar nu eram bine. M-am trezit într-o dimineață și am realizat că nu mai aveam pentru cine să gătesc, pentru cine să spăl rufe sau să fac cumpărături. Nu mai era nimeni care să-mi ceară ceva. Și atunci m-am întrebat: ce vreau eu? Ce-mi place mie?

Am început să ies la plimbare prin parc. La început mi-era rușine să merg singură la cafenea sau la film. Mă simțeam ca o străină printre oameni tineri și cupluri fericite. Dar într-o zi am intrat într-o librărie mică din centru și am stat o oră întreagă printre rafturi, fără să mă grăbească nimeni.

— Vă pot ajuta cu ceva? m-a întrebat vânzătoarea, o fată blondă cu ochi verzi.

— Nu… doar mă uit. E prima dată când am timp să mă uit.

Am cumpărat o carte de poezii și am citit-o pe bancă în parc. Am simțit pentru prima dată o liniște ciudată, ca un început timid de libertate.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit un mesaj de la Doru: „Sper că ești bine.”

Nu i-am răspuns imediat. Am stat mult pe gânduri. Îl uram? Nu. Îl iubeam? Poate că nu mai știam nici asta. Dar știam că nu mai vreau să fiu definită doar prin el.

Într-o sâmbătă, Vlad a venit acasă cu prietena lui nouă, Andreea. Au adus flori și prăjituri.

— Mamă, trebuie să ieși mai mult! Să-ți faci prietene! Să mergi la dansuri sau la pictură!

— La dansuri? La vârsta mea? am râs amar.

— De ce nu? Ce ai de pierdut?

Am râs împreună, dar în noaptea aceea m-am uitat lung în oglindă. Cine era femeia cu părul grizonat și ochii obosiți? Unde dispăruse fata care visa să scrie poezii și să călătorească?

Am început încet-încet să-mi recuperez viața. Am mers la un curs de pictură la Casa de Cultură. La început eram stângace și timidă printre doamnele care păreau că se cunosc de-o viață.

— Sunteți nouă aici? m-a întrebat doamna Stanciu, o femeie veselă cu părul roșcat.

— Da… Maria mă cheamă.

— Bine ai venit! Hai lângă noi!

Am pictat flori albastre pe o pânză micuță și am simțit cum ceva se dezgheață în mine. Am început să râd din nou. Seara beam ceai cu vecina mea, tanti Lenuța, care îmi povestea despre tinerețea ei la țară și despre cât de greu e să fii singură după o viață întreagă în doi.

— Știi ce e cel mai greu? Să te obișnuiești cu liniștea… mi-a spus ea într-o seară.

— Da… dar poate că liniștea asta e începutul a ceva nou…

Au trecut luni de zile până când am putut spune cu voce tare: „Sunt Maria.” Fără „soția lui” sau „mama lui”. Doar eu.

Uneori încă mă trezesc noaptea și mă întreb dacă n-aș fi putut face ceva diferit. Dacă n-aș fi sacrificat totul pentru familie, dacă aș fi avut curajul să spun ce simt atunci când trebuia. Dar apoi mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Poate că viața începe abia acum, când nu mai trebuie să port măști pentru nimeni.

Mă uit la tabloul meu cu flori albastre și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere ani întregi? Oare câte au curajul să se regăsească după ce toți ceilalți au plecat?

Voi ce ați face dacă ați rămâne singuri după o viață întreagă trăită pentru alții? Ce înseamnă cu adevărat să fii tu însuți?