Trei decenii de tăcere: Povestea Mariei după despărțire

— Maria, nu mai are rost să ne mințim. Am obosit amândoi.

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră, aceeași încăpere unde, cu ani în urmă, râdeam împreună la cafeaua de dimineață. Acum, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, simțeam cum fiecare cuvânt al lui îmi taie respirația. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Era bărbatul cu care am crescut copiii, cu care am împărțit griji și sărbători, dar acum părea un străin.

— Și ce facem acum? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Eu plec. Am găsit deja un apartament. Nu vreau scandal, nu vreau să ne urâm. Pur și simplu… nu mai pot.

Apoi a urmat liniștea. O liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul cutiilor pe care le trântea în portbagaj. Când a închis portiera și a pornit motorul, am rămas în prag, cu mâinile goale și inima pustie. Nu am plâns. Nu am țipat. Doar am simțit cum o ușă grea se închide definitiv în spatele meu.

Aveam 58 de ani și pentru prima dată în viață nu mai eram „soția lui Radu” sau „mama lui Vlad și a Ioanei”. Eram doar Maria. Dar cine era Maria?

Primele zile au trecut ca prin ceață. M-am trezit făcând cafea pentru doi, punând două farfurii la masă, uitându-mă la telefon așteptând un mesaj care nu mai venea. Copiii erau mari, fiecare cu viața lui. Vlad lucra la Cluj, Ioana era plecată în Germania. M-au sunat, au încercat să mă încurajeze, dar am simțit că vor să termine repede conversația, să nu-i trag și pe ei în golul meu.

Mama m-a sunat într-o seară:
— Fata mea, trebuie să mergi mai departe. Nu ești prima femeie care rămâne singură.

Dar eu nu voiam să fiu ca mama mea, care după ce tata a murit s-a stins încet, trăind doar din amintiri și regrete.

Într-o dimineață m-am privit în oglindă. Riduri adânci, părul încărunțit pe la tâmple, ochii obosiți. Dar undeva, sub toate astea, era o femeie pe care nu o cunoșteam.

Am început să ies din casă. La început doar până la piață sau la farmacie. Apoi am mers la bibliotecă, unde nu mai fusesem de ani buni. Am redescoperit plăcerea de a citi fără să fiu întreruptă de treburi casnice sau telefoane urgente.

Într-o zi m-am întâlnit cu Lidia, o fostă colegă de liceu:
— Maria! Ce faci? Nu te-am mai văzut de o viață!

Am zâmbit stângaci:
— Învăț să trăiesc din nou.

Lidia m-a invitat la un ceai. Am vorbit ore întregi despre tot și nimic — despre copii, despre bărbați care pleacă, despre frica de singurătate.

— Știi ce e cel mai greu? am întrebat-o. Să nu mai știi cine ești când nu mai ai grijă de nimeni.

— Atunci ai șansa să ai grijă de tine, mi-a spus ea blând.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă gândesc la lucrurile pe care le-am lăsat mereu pe ultimul loc: pictura, plimbările lungi prin parc, muzica veche pe care o ascultam când eram tânără.

Am scos cutia cu acuarele din debara și am început să pictez. La început timid, apoi tot mai curajos. Culorile au început să-mi umple zilele goale. Am pictat flori, peisaje din copilărie, chipuri inventate — poate chipul Mariei pe care încercam s-o descopăr.

Într-o zi Vlad m-a sunat:
— Mamă, ești bine? Ai nevoie de ceva?

— Sunt bine, dragul meu. Încerc să mă regăsesc.

A tăcut câteva secunde.
— Mă bucur pentru tine. Chiar mă bucur.

Am simțit că pentru prima dată vorbea sincer.

Au trecut luni de zile până când am putut să dorm fără să mă trezesc speriată că sunt singură în patul mare din dormitor. Am început să merg la cursuri de pictură pentru adulți la Casa de Cultură. Acolo am cunoscut alte femei ca mine — unele văduve, altele divorțate sau pur și simplu singure. Ne-am povestit viețile ca într-un grup de terapie informal.

Într-o seară, după cursuri, una dintre ele — Elena — mi-a spus:
— Maria, tu ai curajul pe care multe dintre noi nu-l avem încă. Să începi ceva nou la vârsta asta…

M-am uitat la ea și mi-am dat seama că nu e vorba de curaj, ci de supraviețuire.

Radu m-a sunat după aproape un an:
— Maria… voiam doar să știu dacă ești bine.

Am zâmbit trist:
— Sunt bine, Radu. Chiar sunt bine acum.

Nu i-am spus cât m-a durut plecarea lui sau cât m-am temut că nu voi putea merge mai departe. Nu i-am spus că abia acum simt că trăiesc cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă nu am pierdut prea mult timp trăind pentru alții și uitând de mine însămi. Dar apoi îmi spun că niciodată nu e prea târziu să te redescoperi.

Mă uit la tablourile mele agățate pe pereți și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc ani întregi în umbra altora? Oare câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm: cine sunt eu cu adevărat?