Datoria Nespusă: Povestea unei familii românești între iertare și dreptate

— Nu pot să cred că iarăși aducem vorba despre bani la masa de duminică! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama își strângea buzele și se uita la Vlad cu o privire tăioasă.

Era o după-amiază de toamnă târzie, iar mirosul de sarmale plutea în bucătăria noastră mică din Ploiești. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor, neatinsă de tensiunea care plutea în aer. Mama, cu șorțul pătat de bulion, a oftat adânc.

— Ana, nu e vorba doar de bani. E vorba de respect! Cum să uite Vasile și Mariana că v-au luat 15.000 de lei? Erau banii voștri de concediu maternal!

Vlad a ridicat din umeri, evitând privirea mamei mele.

— Mamă-soacră, nu mai contează. Au trecut cinci ani. Tata și mama au avut nevoie atunci. N-au mai pomenit nimic de bani, dar nici noi n-am dus-o rău între timp.

M-am simțit prinsă la mijloc, ca de atâtea ori. Îmi amintesc perfect ziua când Vasile și Mariana au venit la noi, cu ochii roșii de plâns. Casa lor de la Breaza fusese lovită de o furtună puternică. Acoperișul era distrus, iar banii lor erau blocați într-un credit vechi. Vlad a spus imediat „Da”, fără să clipească. Eu am ezitat, dar nu puteam să-i refuz.

— O să vă dăm totul înapoi până la Crăciun, ne-au promis atunci.

Au trecut Crăciunuri peste Crăciunuri. La fiecare sărbătoare, Mariana venea cu cozonaci și zâmbete largi, dar niciodată nu aducea vorba despre datorie. La început am sperat că poate uitaseră din rușine. Apoi am început să mă întreb dacă nu cumva se prefac că nu s-a întâmplat nimic.

Mama a început să mă bată la cap din ce în ce mai des.

— Ana, nu e corect! Tu ai muncit pentru banii ăia! Ilinca era mică, aveai nevoie de ei pentru ea!

Îi dădeam dreptate în sinea mea, dar nu aveam curaj să-l confrunt pe Vlad. El era mereu împăciuitor.

— Lasă, Ana, sunt părinții mei. Au făcut și ei destule pentru noi. Ne-au ajutat cu nunta, cu mobila la început…

Dar eu simțeam că nu e același lucru. Atunci când ai nevoie și cineva te ajută fără să ceară nimic înapoi e una; dar când promiți că vei returna ceva și nu o faci… e altceva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce Ilinca a adormit, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Mă simt ca o proastă! De fiecare dată când îi văd pe ai tăi la Breaza, cu grătarele lor și cu prietenii lor, mă gândesc că banii noștri sunt acolo, în acoperișul ăla nou! Și noi încă strângem bani pentru o vacanță decentă!

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Ana… dacă vrei tu neapărat, le spunem. Dar eu nu vreau să stric relația cu ai mei pentru niște bani care oricum nu ne mai lipsesc acum.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre bani. Era despre principiu. Despre faptul că promisiunile trebuie respectate.

A doua zi am mers la mama și i-am spus totul. Ea m-a privit lung.

— Fata mea… dacă tu nu te respecți pe tine însăți, nimeni n-o va face! Mergi și vorbește cu ei! Nu trebuie să țipi sau să faci scandal. Dar spune-le ce simți!

Așa că într-o sâmbătă dimineață am urcat în mașină cu Vlad și Ilinca și am plecat spre Breaza. Pe drum, Vlad era tăcut. Când am ajuns, Mariana ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei larg.

— Ce surpriză frumoasă! Intrați! Am făcut plăcintă cu mere!

Am intrat în livingul lor renovat, cu miros de lemn nou și covoare groase. Vasile stătea la televizor.

După ce Ilinca a fugit în curte cu bunicul ei, am rămas singură cu Mariana.

— Mariana… trebuie să vorbim ceva serios.

Zâmbetul i-a dispărut încet de pe față.

— Despre ce e vorba?

Am simțit cum mi se usucă gura.

— Despre banii pe care vi i-am dat acum cinci ani…

Mariana s-a înroșit brusc.

— Ana… știu că trebuia să vă dăm înapoi… dar n-am mai putut… Apoi ne-a fost rușine… Și timpul a trecut…

Vlad a intrat în cameră exact atunci.

— Mamă… nu-i nimic… dacă n-aveți cum…

Dar eu am continuat:

— Nu e vorba doar despre bani. E vorba că ați promis ceva și n-ați mai pomenit niciodată despre asta. M-am simțit invizibilă…

Mariana a început să plângă încet.

— Iartă-mă, Ana… N-am vrut să te rănesc…

Vasile a venit lângă noi și a spus apăsat:

— O să facem tot posibilul să vă dăm banii înapoi. Poate nu toți odată… dar lunar…

Am simțit o ușurare amară. Nu voiam banii neapărat; voiam doar să fiu văzută și respectată.

Pe drumul spre casă, Vlad m-a ținut de mână fără să spună nimic mult timp.

Acum mă întreb: câte familii românești trec prin astfel de conflicte mocnite? Cât valorează liniștea sufletească față de un principiu? Ce ați fi făcut voi în locul meu?