Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame între sacrificiu și regrete

— Nu știu dacă ai făcut bine, mamă, mi-a spus într-o seară Ilinca, fiica mea cea mică, cu vocea tremurândă. Stăteam la masa din bucătăria apartamentului meu mic, privind aburii ce se ridicau din ceaiul de tei. Era târziu, iar liniștea dintre noi era apăsătoare, spartă doar de sunetul ploii care bătea în geam.

M-am uitat la ea, încercând să-i citesc gândurile. Știam la ce se referă. Era vorba despre decizia mea de a-i lăsa lui Radu, fiul meu cel mare, casa părintească din satul unde am crescut cu toții. Casa aceea veche, cu pridvor alb și grădină plină de meri bătrâni, era sufletul familiei noastre. Acolo ne-am crescut copiii, acolo am plâns și am râs împreună cu soțul meu, Ion, până când boala l-a răpus prea devreme.

— Am vrut doar să-l ajut să-și găsească drumul, am șoptit. Radu părea pierdut după ce a terminat facultatea. Nu-și găsea locul în București, iar eu simțeam că-l sufoc cu grijile mele. Când mi-a spus că vrea să se întoarcă la rădăcini, să repare casa și să înceapă ceva al lui acolo, am simțit o bucurie ciudată, amestecată cu teamă.

Ilinca a oftat. — Dar tu? Tu unde mai ești acasă acum?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. De când i-am dat casa lui Radu, m-am mutat într-un apartament mic din oraș. Pereții reci și străini nu aveau nimic din căldura casei noastre vechi. Mă trezeam noaptea și mă întrebam dacă nu cumva am făcut o greșeală ireparabilă.

Radu nu mi-a cerut niciodată explicit casa. Dar am văzut în ochii lui dorința de a avea un loc al lui, departe de trecutul care îl apăsa. Am semnat actele la notar cu mâna tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile. El m-a îmbrățișat scurt și a spus: — O să vezi, mamă, o să fie bine.

La început, mergeam des la el. Îl ajutam să văruiască pereții, să curețe grădina de buruieni. Dar pe măsură ce timpul trecea, vizitele mele deveneau tot mai rare. Radu părea mereu grăbit, mereu preocupat de planurile lui. Prietena lui, Mirela, s-a mutat cu el și încet-încet am simțit că nu mai e loc pentru mine acolo.

Într-o zi, când am venit fără să anunț, am găsit poarta încuiată. Am bătut de câteva ori până când Mirela mi-a deschis cu o privire rece.

— Radu e ocupat acum. Poate vii altădată…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am întors pe cărarea pietruită, privind casa care nu mai era a mea. Am plâns în tăcere tot drumul spre oraș.

Ilinca a observat schimbarea mea. — De ce nu-i spui ce simți? Poate nici nu-și dă seama…

— Nu vreau să-l împovărez. E viața lui acum.

Dar adevărul era că mă simțeam trădată. Casa aceea era mai mult decât niște ziduri — era legătura noastră, amintirile noastre. Fără ea, mă simțeam ca o străină în propria viață.

Într-o duminică, am primit un telefon de la Radu.

— Mamă, ai putea să nu mai vii neanunțată? Mirela zice că nu-i place să fie deranjată…

Vocea lui era distantă, aproape străină.

— Sigur, Radu… Nu vreau să vă deranjez.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil.

Au trecut luni de atunci. Ilinca vine des la mine și încearcă să mă facă să râd. Dar golul din sufletul meu nu poate fi umplut cu nimic.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la notar: Radu voia să ipotecheze casa pentru un credit. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

L-am sunat imediat.

— Radu, chiar vrei să faci asta? Casa asta e tot ce avem din tatăl tău…

— Mamă, e doar o casă! Trebuie să merg mai departe! Nu poți trăi toată viața în trecut!

Am închis ochii și am simțit cum între noi s-a ridicat un zid mai gros decât orice perete al casei vechi.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă gândesc: oare dragostea de mamă înseamnă mereu renunțare? Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Sau poate că fiecare generație trebuie să-și construiască propriul drum, chiar dacă asta înseamnă să lase în urmă ceea ce pentru noi a fost totul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ar trebui o mamă să renunțe pentru copiii ei?