„Știu că nu sunt perfectă, dar nici tu nu ești ceea ce am visat!” – Povestea unei iubiri care s-a destrămat sub greutatea așteptărilor

— Știi că nu sunt perfectă, dar nici tu nu ești ceea ce am visat! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce Vlad își strângea nervos mâinile pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar blocul nostru comunist din Drumul Taberei era scufundat în liniștea apăsătoare a iernii.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea. Vocea lui era spartă, ca și cum fiecare cuvânt îl costa o bucată din suflet.

Nu știu când am ajuns aici. Poate că totul a început cu acele mici nemulțumiri pe care le-am lăsat să se adune: ciorba prea sărată, hainele lăsate peste tot, serile în care el venea târziu de la muncă și eu mă prefăceam că dorm. Sau poate a fost momentul în care am realizat că nu mai râdem la aceleași glume și că tăcerile dintre noi au devenit mai lungi decât orice conversație.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram studentă la Litere și visam la o viață plină de poezie și aventură. El era pragmatic, inginer la Metrorex, cu picioarele pe pământ și un zâmbet cald care mă făcea să cred că orice e posibil. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini curioși. La început, ne certam pe cine spală vasele sau cine scoate gunoiul, dar ne împăcam repede, convinși că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni.

Apoi au venit ratele la bancă, presiunea părinților lui să facem un copil („Când ne faceți și nouă un nepoțel, Irina?”), oboseala cronică și sentimentul că trăim viețile altora. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă Vlad mă ajută prin casă sau dacă „nu cumva te calcă pe nervi băiatul ăsta?”.

Într-o seară, după o zi grea la școală (predau limba română la un liceu din cartier), am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Vlad. „Irina, nu știu cum să-ți spun altfel: simt că ne-am pierdut. Nu mai suntem noi. Mă simt străin în propria casă.” Am plâns ore întregi, încercând să-mi dau seama unde am greșit.

Am încercat să repar lucrurile: am gătit felurile lui preferate, am propus să mergem la teatru sau la munte în weekenduri. Dar el era mereu obosit sau absent cu gândul. Într-o zi, l-am surprins privind lung la telefon și zâmbind unui mesaj. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Cine e? am întrebat cu voce joasă.

— O colegă de la serviciu. Discutăm despre proiecte, a răspuns el sec.

Nu l-am crezut niciodată pe deplin. Începusem să mă uit la mine în oglindă cu ochi critici: riduri fine la colțul ochilor, părul prins mereu în coc dezordonat, haine comode și largi. Unde dispăruse fata aceea care visa să scrie romane și să călătorească prin lume?

Într-o duminică dimineață, la cafea, Vlad a spus:

— Irina, cred că ar trebui să mergem la terapie de cuplu.

— Crezi că ne mai poate ajuta ceva? am întrebat eu, cu voce stinsă.

— Nu știu… Dar nu vreau să trăiesc așa toată viața.

Am acceptat. La prima ședință, psiholoaga ne-a întrebat ce ne-a atras unul la celălalt. Vlad a spus:

— Era veselă și plină de viață. Acum pare mereu tristă.

M-am simțit goală pe dinăuntru. Am realizat că nici eu nu-l mai vedeam pe Vlad ca pe bărbatul care mă făcea să râd cu lacrimi sau care îmi aducea flori fără motiv. Era doar omul cu care împărțeam facturile și tăcerile apăsătoare.

Terapia nu ne-a salvat. Ne-am certat mai mult ca niciodată. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre bani și viitor, Vlad a spus:

— Știu că nu sunt perfect, Irina! Dar nici tu nu ești ceea ce am visat!

M-am uitat la el ca la un străin. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește sub greutatea așteptărilor nerealiste și a dezamăgirilor nerostite.

Am decis să ne despărțim. El s-a mutat la sora lui din Militari, iar eu am rămas singură în garsoniera noastră plină de amintiri. Prietenele m-au sunat să mă întrebe dacă sunt bine; mama a venit cu plase de mâncare și sfaturi („Lasă-l, mamă! O să găsești tu pe altcineva!”). Dar nimeni nu știa cât de greu e să accepți că uneori dragostea nu e suficientă.

În fiecare seară mă uit la pozele noastre vechi și mă întreb: când s-a rupt totul? Oare am cerut prea mult? Sau poate doar am uitat să ne vedem cu adevărat unul pe celălalt?

Poate că mulți dintre voi trăiți același lucru sau vă temeți de asta. Vreau să vă întreb: când știm că trebuie să luptăm pentru iubire și când e timpul să renunțăm? E vina noastră că visăm prea mult sau pur și simplu oamenii se schimbă?