Am Aflat Că Bărbatul Pe Care Îl Iubeam Era Căsătorit: Cum Mi-am Găsit Răzbunarea

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și dezamăgire, în timp ce aburii cafelei se ridicau între noi ca o cortină de fum. Era miercuri, ora prânzului, iar cafeneaua de pe strada Armenească era aproape goală. Vlad se uita la mine cu ochii lui verzi, încercând să-și ascundă neliniștea sub un zâmbet forțat.

— Ioana, te rog, lasă-mă să-ți explic… Nu e ceea ce crezi.

Mi-am strâns palmele în jurul ceștii, încercând să-mi controlez respirația. De două luni ne vedeam aici, la prânz, sub pretextul unor discuții despre proiecte de la birou. Îmi plăcea de el, simțeam că mă înțelege și că mă ascultă cu adevărat. Dar azi, când a venit singur, fără colegii lui, și-a uitat telefonul pe masă. Ecranul s-a luminat și am văzut un mesaj: „Te așteptăm acasă, tati! Să nu uiți pâinea.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar o aventură nevinovată. Vlad avea o familie. O soție. Un copil. M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Ai o familie? am întrebat printre dinți.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.

— Da… Dar nu e ceea ce pare. Eu și Irina nu mai suntem ca înainte. Totul e rece între noi. Copilul… doar pentru el mai stăm împreună.

M-am simțit ca o proastă. Mă mințise cu fiecare privire, fiecare atingere. M-am gândit la toate serile când îi scriam mesaje și el răspundea scurt sau deloc. La toate scuzele lui că trebuie să plece devreme. La felul în care îmi promitea că „într-o zi” va fi doar al meu.

Am ieșit din cafenea fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit trădată, folosită și umilită. Dar cel mai tare mă durea faptul că încă îl iubeam.

Seara, în apartamentul meu mic din Drumul Taberei, am stat pe întuneric, privind telefonul. Mesajele lui curgeau una după alta: „Te rog, răspunde-mi.” „Trebuie să vorbim.” „Nu vreau să te pierd.”

A doua zi la birou, colega mea Alina m-a tras deoparte.

— Ioana, ești bine? Pari palidă.

— Nu prea… am răspuns încet. Am aflat ceva despre cineva… ceva ce nu voiam să știu.

Alina m-a privit cu compasiune.

— Dacă vrei să vorbești, sunt aici.

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Alina a oftat și mi-a strâns mâna.

— Nu ești prima femeie care pățește asta. Dar nu lăsa să te distrugă. Meriți mai mult.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, am început să caut pe Facebook profilul soției lui Vlad. Irina părea o femeie obișnuită: poze cu copilul la grădiniță, vacanțe la mare, mesaje de ziua de naștere pline de inimioare.

M-am gândit mult dacă să-i spun adevărul. Să-i trimit un mesaj anonim? Să-i arăt pozele cu mine și Vlad? Sau să mă răzbun altfel?

În weekend, Vlad m-a sunat insistent. Am acceptat să ne vedem într-un parc din apropiere.

— Ioana, nu vreau să te pierd… Chiar țin la tine! a spus el disperat.

L-am privit rece.

— Ții la mine? Atunci de ce m-ai mințit? De ce nu ai avut curajul să fii sincer?

A dat din umeri, rușinat.

— Mi-a fost frică… Nu vreau să-mi pierd copilul.

— Dar pe mine ai fost dispus să mă pierzi?

A tăcut. În acel moment am știut că nu va avea niciodată curajul să aleagă. Că voi fi mereu „cealaltă femeie”.

În noaptea aceea am luat o decizie. Nu aveam să-i spun Irinei nimic — nu era vina ei că Vlad era un laș. Dar nici eu nu aveam să rămân victima poveștii lui.

Am început să ies mai des cu prietenele mele, să merg la teatru, la cursuri de pictură — lucruri pe care le abandonasem pentru el. Am postat poze cu mine zâmbind, fericită, fără nicio urmă de regret sau tristețe.

Vlad a continuat să mă caute luni întregi. Mesaje lungi, apeluri târzii în noapte. Dar eu nu i-am mai răspuns niciodată.

Într-o zi, la birou, l-am văzut trecând pe hol cu ochii în pământ. Am simțit un fior de milă — dar și o satisfacție amară. Nu eram eu cea care pierduse totul.

Au trecut doi ani de atunci. Am întâlnit pe altcineva — Radu, un bărbat simplu și sincer, care nu mi-a promis luna de pe cer, dar mi-a oferit liniște și respect.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să-i spun Irinei adevărul despre Vlad. Dacă aș fi făcut-o pentru ea sau doar ca să mă răzbun pe el? Poate că unele adevăruri dor prea tare ca să fie rostite… Sau poate că tăcerea mea a fost cea mai grea formă de răzbunare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales răzbunarea sau i-ați fi lăsat pe fiecare să-și ducă povara mai departe?