Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea unei iubiri care se destramă

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să vin acasă și să găsesc totul vraiște! Ai stat toată ziua, ce-ai făcut?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate ale gemenilor. Mă uitam la el, cu ochii roșii de oboseală, ținându-l pe Radu în brațe, în timp ce Ana plângea în pătuț. Simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când ridica tonul, dar acum, cu gemenii abia adormiți, fiecare cuvânt era ca o lovitură.

— Vlad, am făcut tot ce am putut… Ana a avut febră toată ziua, Radu nu a vrut să mănânce… Am încercat să țin casa curată, dar pur și simplu nu am reușit…

El a oftat și a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge tot ce spuneam. — Mereu ai o scuză. Mama avea grijă de mine și de fratele meu, și totul era lună. Poate ar trebui să o chem să te învețe cum se face.

Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice reproș. Știam că mama lui, doamna Lidia, nu mă plăcuse niciodată cu adevărat. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Militari, găsea mereu motive să mă critice: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu știu să cresc copiii. Dar acum Vlad îi dădea dreptate.

În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu trezesc copiii. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, un tricou vechi pătat cu lapte. Unde dispăruse Irina cea veselă, care râdea la glumele lui Vlad și visa la vacanțe pe litoral? Când devenisem doar o umbră a femeii care eram?

A doua zi dimineață, doamna Lidia a venit neanunțată. A intrat direct în bucătărie și a început să inspecteze totul cu ochi critici.

— Vai de mine, Irina, iar ai lăsat laptele pe masă? Și copiii ăștia nu sunt îmbrăcați destul de gros! O să răcească! Dacă nu te descurci, spune-mi, că nu e rușine să recunoști când nu poți.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Mă descurc, doamnă Lidia. Mulțumesc pentru grijă.

Ea a ridicat din sprâncene și a început să strângă vasele cu un aer superior. Vlad a venit acasă mai devreme și i-a zâmbit mamei lui cu recunoștință. Eu eram invizibilă.

Seara, după ce gemenii au adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, simt că mă îndepărtezi. Parcă nu mai suntem o echipă. Tot ce fac e greșit pentru tine și pentru mama ta. Nu mai pot așa…

El s-a uitat la mine rece. — Poate că ar trebui să te gândești dacă ești făcută pentru viața asta. Eu muncesc toată ziua ca să avem ce pune pe masă. Tu… tu doar stai acasă.

Am simțit cum mi se frânge sufletul. Nu era doar oboseala sau lipsa de ajutor — era faptul că omul pe care îl iubeam nu mă mai vedea. Nu mă mai respecta.

Zilele au trecut greu. Gemenii plângeau mult, eu nu aveam timp nici să mănânc uneori. Doamna Lidia venea aproape zilnic „să mă ajute”, dar tot ce făcea era să mă critice și să-i spună lui Vlad cât de incapabilă sunt.

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care Vlad mi-a spus că „nu sunt o mamă bună”, am luat copiii și am plecat la sora mea, Laura. Ea m-a primit cu brațele deschise.

— Irina, tu nu ești singură! Știi cât de greu mi-a fost și mie după ce l-am născut pe Matei? Dar Paul m-a susținut… Vlad nu are dreptul să te facă să te simți așa!

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ascultată.

A doua zi Vlad m-a sunat furios:

— Ce cauți la Laura? Vrei să-ți speli rufele în public? Să știe toată lumea că nu ești în stare?

— Vlad, nu mai pot! Am nevoie de ajutor, nu de reproșuri! Dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim împreună în asta!

A tăcut câteva secunde. — Poate… poate ai dreptate. Dar nici tu nu vezi cât mă chinui eu…

Am stat la Laura câteva zile. Am început să-mi revin puțin: am dormit câteva ore legate, am ieșit cu copiii în parc. Am vorbit cu o psiholoagă recomandată de Laura și am realizat cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu „perfectă” pentru Vlad și mama lui.

Când m-am întors acasă, am pus piciorul în prag:

— Vlad, dacă vrei ca familia noastră să meargă mai departe, trebuie să ne respectăm reciproc. Nu mai accept ca mama ta să mă umilească în casa noastră. Și vreau să merg la terapie de cuplu.

A fost șocat. S-a uitat la mine ca la o străină — dar pentru prima dată după mult timp, am văzut teamă în ochii lui.

— Bine… hai să încercăm.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe. Terapia ne-a ajutat să comunicăm altfel, iar Vlad a început să-și dea seama cât rău mi-a făcut presiunea constantă a mamei lui și lipsa lui de implicare acasă. Doamna Lidia a venit mai rar și încet-încet a început să mă respecte — sau cel puțin să mă lase în pace.

Dar rana rămâne acolo. Încercăm să ne reconstruim relația pas cu pas, dar uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere deplină în el.

Mă uit la Ana și Radu cum dorm liniștiți și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „bune” pentru ceilalți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?