„Întâlnire neașteptată cu o veche prietenă la magazin: Totul despre ea”

Era o dimineață rece de miercuri când am decis să vizitez magazinul local pentru a cumpăra câteva lucruri esențiale. Raioanele erau moderat aglomerate, o scenă tipică pentru cumpărăturile de mijlocul săptămânii. Când am ajuns la raionul de cereale, căruciorul meu a fost cât pe ce să se ciocnească de altul. Am ridicat privirea, pregătită să mă scuz, și spre surprinderea mea, era Ioana.

„Ioana!” am exclamat, cu adevărat încântată să o văd după o asemenea pauză lungă.

„Madalina! Vai, a trecut atâta timp!” a răspuns ea, fața ei luminându-se cu un zâmbet familiar.

Ne-am îmbrățișat pe scurt, acel gen de îmbrățișare stângace care se întâmplă când amândouă ținem de cărucioare. Eram nerăbdătoare să aflu ce a ținut-o atât de ocupată încât întâlnirile noastre la cafea deveniseră o amintire.

„Ce mai faci?” am întrebat, sperând să încep o conversație care ar putea duce la planuri pentru o altă întâlnire.

„Știi cum e, doar ocupată cu viața. Munca a fost nebunie,” a început Ioana. Vocea ei avea un indiciu de entuziasm, poate despre actualizările vieții ei. Am ascultat cu atenție, bucuroasă să o văd vorbind cu atâta entuziasm.

Pe măsură ce continua, însă, a devenit clar că conversația se transforma într-un monolog. Ioana vorbea despre noul ei rol la muncă, proiectele pe care le gestiona și cât de mult timp îi cereau. A menționat o călătorie recentă de afaceri la New York și cât de fantastică a fost experiența de a rețea cu oameni influenți.

Am dat din cap și am zâmbit, introducând un politicos „Ce minunat!” ori de câte ori găseam un spațiu în fluxul ei continuu de cuvinte. Am încercat să orientez conversația către interese comune sau chiar actualizările mele de viață, dar Ioana părea să nu observe.

„Și apoi, luna trecută, am adoptat acest cățeluș adorabil! Trebuie să-l vezi, Madalina. E cel mai drăguț lucru, dar oh, atât de mult de muncă,” a continuat ea, scoțând telefonul pentru a-mi arăta zeci de poze.

„E minunat,” am spus, răsfoind fotografiile ei, fiecare prezentând-o pe Ioana cu diferite persoane și în diverse locații exotice. Mi-am dat seama atunci cât de distante deveniseră lumile noastre. Aici era Ioana, trăind o viață plină de experiențe noi și oameni, în timp ce eu mă bucuram de simplele noastre discuții la cafea.

Realizând că nu am reușit să vorbesc despre propria mea viață, am intervenit în cele din urmă, „Ioana, a fost minunat să aud despre toate aventurile tale. Am avut și eu câteva noutăți—”

„Oh, e telefonul meu, îmi pare rău, trebuie să răspund. E de la muncă,” m-a întrerupt ea, fără să aștepte să termin fraza. A răspuns la apel, atenția ei fiind acum complet deviată.

Am rămas acolo, ținând de cărucior, simțindu-mă mai mult ca un spectator decât un participant la reuniunea noastră. După câteva minute, și-a încheiat apelul, m-a privit cu scuze în ochi și a spus, „Chiar trebuie să fug, Madalina. Să ne vedem curând, bine?”

„Sigur, Ioana. Ai grijă,” am răspuns, știind bine că „curând” era doar o respingere politicoasă.

Pe măsură ce o urmăream grăbindu-se să plece, am simțit o undă de tristețe. Prietena pe care o cunoșteam părea consumată de noua ei viață, cu puțin loc rămas pentru ceea ce împărtășeam odinioară. Mi-am împins căruciorul către casa de marcat, bucuria întâlnirii noastre neașteptate fiind acum umbrită de realizarea că unele prietenii se estompează, nu cu un final dramatic, ci cu conversații unilaterale în raioanele unui magazin.