„Nu mai pot să locuiesc singură. O să te ajut cu copiii,” și-a declarat mama

Elena a prețuit întotdeauna independența sa. De când a părăsit micul său oraș natal pentru străzile aglomerate din București, știa că este destinată să-și creeze propria viață. Această viață, totuși, urma să ia o întorsătură neașteptată.

Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, Elena a primit apelul de la mama sa, Adriana. La 68 de ani, Adriana locuia singură în casa familiei din Constanța de când tatăl Elenei a decedat cu trei ani în urmă. Apelul a început ca multe dintre conversațiile lor, cu noutăți despre prieteni și ultimele bârfe din cartier. Dar apoi, tonul Adrianei s-a schimbat.

„Știi, m-am gândit mult la cât de mult spațiu am aici și cât de puțin folosesc. Am decis că e timpul pentru o schimbare,” a spus Adriana, vocea ei neobișnuit de fermă.

Elena, sorbind din cafeaua de dimineață, s-a pregătit de știri. „Ah? Ce fel de schimbare?”

„O să închiriez casa. Nu mai pot să locuiesc singură. E prea mult. Și, păi, m-am gândit să mă mut la tine. Pot să te ajut cu Andrei și cu Sofia. Va fi bine să fiu înconjurată de familie.”

Elena aproape că și-a scăpat ceașca. „Stai, ce? Mamă, te-ai gândit bine?”

„Totul e aranjat. Am găsit deja chiriași. Se mută luna viitoare.”

Finalitatea din vocea mamei sale a lăsat-o pe Elena uluită. Își iubea mama, dar întotdeauna păstraseră o distanță confortabilă de când Elena se mutase. Gândul de a locui împreună, de a renunța la intimitatea și viața structurată pe care și-o construise, era copleșitor.

În următoarele săptămâni, Elena a încercat să-și convingă mama să renunțe la idee, dar Adriana era hotărâtă. Când a sosit ziua mutării, apartamentul Elenei, odată un sanctuar pentru ea și cei doi copii ai săi, s-a transformat. Cutii umpleau sufrageria, iar prezența Adrianei părea să umple fiecare colț al apartamentului odinioară spațios.

Ajustarea a fost dificilă. Adriana, obișnuită cu rutinele și liniștea propriei case, se lupta cu zgomotul și haosul vieții nepoților săi. Andrei, un băiat de șapte ani plin de energie, și Sofia, o fetiță de cinci ani curioasă, găseau regulile și obiceiurile învechite ale bunicii lor ciudate și restrictive.

Elena se simțea prinsă între frustrarea copiilor săi și nemulțumirea mamei sale. Atmosfera din apartament devenea tensionată, zgomotul odinioară vesel transformându-se într-o cacofonie de plângeri și neînțelegeri.

Lunile au trecut, iar tensiunea nu dădea semne de ameliorare. Conversațiile deveneau scurte, cinele – afaceri tăcute. Relația Elenei cu mama sa, odată marcată de apeluri săptămânale și vesele, acum părea un câmp minat.

Într-o seară friguroasă, în timp ce Elena își culca copiii, a auzit o bătaie ușoară în ușa dormitorului. Era Adriana, cu ochii umezi, o valiză lângă ea.

„Cred că e mai bine să-mi găsesc propriul loc,” a șoptit Adriana. „Am crezut că va funcționa, dar m-am înșelat. Îmi pare rău, Elena.”

Uimită, Elena a putut doar să dea din cap. A privit cum mama ei se îndepărtează, greutatea deciziei ei așezându-se în jurul ei ca o ceață rece. Ușa s-a închis ușor în urma Adrianei, lăsând în urmă o liniște care era deopotrivă o ușurare și o inimă frântă.

În liniștea care a urmat, Elena și-a dat seama că unele distanțe, odată traversate, nu sunt atât de ușor de restaurat.