Când dragostea și ambiția se ciocnesc: Povestea mea, Irina

— Irina, nu mai merge așa! Ori alegi spitalul, ori alegi familia! vocea lui Vlad a răsunat în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate ale copiilor. Am rămas cu mâna pe clanța frigiderului, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discutam asta, dar acum tonul lui era altul — ultimativ, rece, ca un verdict.

— Vlad, nu poți să-mi ceri asta… Știi cât am muncit să ajung aici, am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Dar el nu s-a lăsat înduplecat.

— Nu mai pot, Irina! Copiii au nevoie de tine, eu am nevoie de tine. Nu mai vreau să vin acasă și să găsesc totul vraiște. Nu mai vreau să-i văd pe Matei și pe Ilinca plângând că nu e mama acasă. Ce fel de mamă ești tu?

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. În minte mi se derulau imagini din ultimii ani: nopți nedormite la Urgențe, zâmbetul mamei mele când am terminat rezidențiatul, privirea admirativă a tatălui meu când i-am spus că am primit post la Spitalul Județean. Dar și ochii triști ai copiilor când îi lăsam dimineața la grădiniță, promisiunile încălcate că voi ajunge la serbare sau la ziua lor.

— Vlad, nu e corect… Tu ai cariera ta, nimeni nu-ți cere să renunți la ea!

— Eu nu sunt mama lor! a izbucnit el. Și eu muncesc mult, dar când ajung acasă mă ocup de ei. Tu vii obosită, nervoasă, nici nu mai știi ce zi e. Nu mai merge așa!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, în frigul serii de martie. De jos se auzea larma blocului: vecina de la trei certa copiii că au spart mingea, cineva trântea ușa liftului. M-am sprijinit de balustradă și am privit luminile orașului. Undeva, într-un apartament ca al nostru, poate o altă femeie trăia aceeași dramă.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar: „Irina, avem nevoie de tine la spital. Accident grav pe DN1.” Am închis ochii. Cum să le spun colegilor că nu pot veni? Cum să le spun pacienților că mama lor va muri pentru că eu trebuie să stau acasă?

Am intrat înapoi în bucătărie. Vlad mă privea cu ochii roșii de oboseală și furie.

— Pleci iar?

— Trebuie… E un accident grav.

— Atunci să știi că nu te mai aștept! a spus el și a ieșit trântind ușa dormitorului.

În acea noapte am salvat o viață. O fată de 19 ani, adusă în comă după ce mașina s-a răsturnat. Am stat ore întregi în sala de operație, cu inima strânsă și gândul la copiii mei adormiți fără mine acasă. Când am ieșit din spital era deja dimineață. Am luat autobuzul spre casă cu ochii în lacrimi.

Acasă era liniște. Vlad plecase deja la serviciu. Pe masa din sufragerie era un desen făcut de Ilinca: „Mama e doctoriță și are grijă de oameni.” Am plâns în hohote.

Seara, când Vlad s-a întors, tăcerea dintre noi era ca un zid. Copiii s-au agățat de mine, dar eu simțeam că mă destram pe dinăuntru.

— Irina, trebuie să decizi. Nu putem continua așa. Ori familia, ori cariera.

Am încercat să vorbesc cu mama mea. Ea m-a privit cu blândețe:

— Draga mea, știu cât ai muncit pentru visul tău. Dar copiii cresc repede… Dacă îi pierzi acum, nu-i mai recuperezi niciodată.

Tata însă a fost dur:

— Să nu-ți bați joc de tot ce ai realizat! Femeile din ziua de azi trebuie să fie tari! Să nu te lași călcată în picioare!

M-am simțit prinsă între două lumi: una care cere sacrificiu total pentru familie și alta care cere sacrificiu total pentru carieră. Unde eram eu? Cine eram eu?

Zilele au trecut greu. La spital eram tot mai absentă; acasă eram tot mai irascibilă. Matei a început să facă pipi în pat; Ilinca s-a retras în sine. Vlad era tot mai rece.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun:

— Vlad… Nu pot renunța la cine sunt. Dar nici nu vreau să vă pierd pe voi. Hai să găsim o soluție împreună!

El m-a privit lung:

— Și dacă nu există soluție?

Am tăcut. Poate că uneori nu există soluții perfecte. Poate că viața e doar o serie de compromisuri dureroase.

Am început să lucrez part-time la spital și să petrec mai mult timp cu copiii. Nu a fost ușor — banii erau mai puțini, colegii mă priveau cu milă sau dezamăgire. Dar copiii au început să zâmbească din nou; Vlad a început să mă caute cu privirea la cină.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau doar cea posibilă. Oare câte femei din România trăiesc aceeași luptă? Oare când vom putea fi și mame bune, și profesioniste respectate — fără să fim judecate sau forțate să alegem?