Al patrulea copil: Când dragostea nu mai ajunge

— Camelia, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? a izbucnit Sorin, trântind ușa bucătăriei după el. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde și inima bătându-mi nebunește. Ilinca plângea în pătuț, iar băieții, Radu și Darius, se certau pe telecomandă în sufragerie. Simțeam că totul se prăbușește peste mine.

Cu două zile în urmă, testul de sarcină a ieșit pozitiv. Am stat pe marginea căzii, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi adun curajul să-i spun lui Sorin. Știam că nu va fi ușor. De când Ilinca s-a născut prematur, viața noastră s-a transformat într-o cursă continuă între spital, serviciu și acasă. Sorin lucrează la o firmă de construcții, iar eu am rămas acasă cu copiii. Banii abia ne ajung de la o lună la alta.

— Camelia, tu chiar nu vezi că nu mai facem față? Trei copii sunt deja prea mult! a continuat el, vocea lui răsunând ca un ecou dureros în mintea mea.

Am încercat să-i explic:
— Știu că e greu, Sorin. Dar… nu pot să… Nu pot să renunț la copilul ăsta. E al nostru.

S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți și triști. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că între noi s-a ridicat un zid de gheață.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând respirațiile copiilor și gândindu-mă la viitorul nostru. Cum vom reuși? Cum le voi putea oferi tuturor dragostea și atenția de care au nevoie? M-am simțit vinovată pentru că mă bucuram în secret de viața care creștea în mine, dar și pentru că îi ceream lui Sorin să accepte ceva ce nu-și dorea.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat:
— Camelia, ce ai? Te aud la voce…

Am izbucnit în plâns.
— Mamă, sunt însărcinată din nou. Sorin nu vrea copilul. Nu știu ce să fac…

Mama a tăcut o clipă, apoi mi-a spus:
— Știi că eu am crescut singură cu voi trei. N-a fost ușor, dar niciodată n-am regretat. Copiii sunt o binecuvântare, Camelia. Dar trebuie să vorbești cu el, să-l asculți și pe el.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Mama avea dreptate, dar realitatea mea era alta: chiria creștea, facturile se adunau, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Seara, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Sorin.
— Poate găsim o soluție… Poate mă întorc la muncă după ce nasc…

El a oftat adânc:
— Și cine stă cu copiii? Crezi că găsim pe cineva de încredere? Și oricum… salariile tale nu acoperă nici măcar grădinița.

Am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate. În România zilelor noastre, o familie cu patru copii e privită ca o ciudățenie sau ca un caz social. Prietenele mele mă priveau deja cu milă sau cu judecată.

Într-o zi, la magazinul din colț, vecina mea, doamna Lidia, m-a tras deoparte:
— Camelia dragă, am auzit… Să nu-ți fie rușine! Copiii sunt daruri de la Dumnezeu!

Am zâmbit forțat și am plecat mai departe cu sacoșa grea și sufletul și mai apăsat.

În următoarele săptămâni, tensiunea dintre mine și Sorin a crescut. Vorbeam doar despre lucruri practice: lapte praf, scutece, facturi. Nu mai era loc pentru tandrețe sau vise. Într-o seară l-am găsit plângând pe balcon. Nu l-am văzut niciodată așa.

— Camelia… mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd pe tine… Să nu ne pierdem pe noi…

M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat strâns.
— Și mie mi-e frică. Dar suntem împreună. Trebuie să fim împreună…

A doua zi am mers împreună la biserică. Preotul ne-a ascultat povestea fără să ne judece.
— Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce. Dar trebuie să vă sprijiniți unul pe altul. Să cereți ajutor dacă aveți nevoie.

Am ieșit din biserică ținându-ne de mână pentru prima dată după mult timp. Nu aveam soluții miraculoase. Dar aveam speranța că vom găsi o cale.

Lunile au trecut greu. Am început să caut mici joburi online — traduceri, corectură — ca să aduc ceva bani în casă. Sorin a acceptat ore suplimentare la muncă. Copiii au simțit tensiunea dintre noi și au devenit mai agitați. Într-o seară Radu m-a întrebat:
— Mami, tu îl iubești pe tati?

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi:
— Da, puiule… Îl iubesc foarte mult. Și pe voi toți vă iubesc.

Când a venit momentul nașterii, eram epuizată fizic și psihic. Sorin era lângă mine și mi-a strâns mâna până mi-au dat lacrimile.
— Mulțumesc că nu m-ai lăsat singur în lupta asta… mi-a șoptit el.

Când am ținut-o pentru prima dată în brațe pe Maria, am simțit că toate fricile mele s-au topit pentru o clipă în fața miracolului vieții.

Acum suntem cinci suflete și un bebeluș într-un apartament mic dintr-un cartier aglomerat din București. Nu avem tot ce ne dorim, dar avem dragostea noastră — chiar dacă uneori pare că nu e suficient.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași luptă tăcută ca noi? Oare dragostea chiar poate ține o familie unită când viața devine prea grea? Voi ce credeți?