Umbra Mariei: Adevărul din spatele ferestrelor închise

— Daria, nu uita să-ți pui bluza aia frumoasă, vine mătușa ta și nu vreau să creadă că nu te-am crescut cum trebuie! vocea bunicii Maria răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am uitat în oglindă, cu bluza albastră pe care o uram, și mi-am simțit obrajii arzând de furie. Era a treia oară săptămâna asta când trebuia să joc rolul nepoatei perfecte pentru ochii lumii.

În casa noastră din Pitești, totul era despre aparențe. Perdelele groase erau mereu trase, ca să nu vadă vecinii ce se întâmplă cu adevărat. Bunica Maria era stâlpul familiei, dar și zidul care ne despărțea. Se lăuda la toată lumea cu realizările mele și ale fratelui meu, Vlad, dar niciodată nu ne întreba ce simțim sau ce ne dorim cu adevărat.

În acea seară, masa era întinsă ca de sărbătoare. Mătușa Lenuța venise cu soțul ei, domnul Petre, și cu verișoara mea, Ioana. Mama stătea la marginea mesei, tăcută, cu privirea pierdută în farfurie. Tata lipsea din nou — plecat la muncă în Germania, ca să putem plăti ratele la apartament.

— Daria, spune-le ce premiu ai luat la olimpiadă! a început bunica, cu zâmbetul ei larg, fals.

— Nu e mare lucru, am luat doar mențiune… am murmurat eu, dar ea m-a întrerupt imediat:

— Nu fi modestă! Sângele nostru e bun, nu ca la alții! Noi suntem oameni de valoare!

Am simțit cum mă sufoc. Ioana s-a uitat la mine cu milă. Știa și ea cum e să fii trofeul familiei.

După cină, am ieșit pe balcon să respir. Vlad m-a urmat.

— Nu mai suport teatrul ăsta, Daria. Parcă trăim într-o piesă proastă… mi-a șoptit el.

— Și eu simt la fel. Dar dacă îi spunem ceva bunicii, face scandal și plânge că nu o iubim…

Vlad a dat din cap trist:

— Poate ar trebui totuși să-i spunem adevărul. Să știe că nu suntem fericiți.

Nu am avut curaj atunci. Dar seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru minciunile noastre.

Câteva zile mai târziu, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Bunica tocmai îi spusese că e o mamă slabă pentru că nu știe să ne țină „în frâu”.

— Mamă, de ce nu-i spui să înceteze? am întrebat-o.

— Pentru că nu vreau scandal… și pentru că mi-e teamă că dacă pleacă ea, rămânem singuri.

Atunci am înțeles: bunica ținea familia unită prin frică și rușine. Ne era teamă să fim noi înșine.

Într-o seară de sâmbătă, când eram toți acasă, Vlad a izbucnit:

— Bunico, de ce trebuie mereu să ne compari cu alții? De ce nu poți să ne accepți așa cum suntem?

Bunica s-a înroșit la față:

— Cum adică? Eu v-am crescut ca pe ochii din cap! Tot ce fac e pentru voi!

— Nu tot ce faci e pentru noi… E pentru tine! Ca să ai cu ce te lăuda la vecini! am spus eu, tremurând.

S-a lăsat o liniște grea. Mama a început să plângă. Bunica s-a ridicat brusc de la masă:

— Dacă așa gândiți despre mine… atunci poate că nu mai are rost să mă zbat!

A ieșit trântind ușa. Am rămas toți în tăcere. Vlad m-a strâns de mână.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea — la zilele când bunica mă certa că nu sunt „ca fata vecinei”, la serile când mama înghițea lacrimi în tăcere. Am realizat cât de mult ne-a modelat frica de a nu o supăra pe bunica.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Maria stând pe canapea, privind pe fereastră. Părea mică și obosită.

— Bunico… îmi pare rău că am țipat aseară. Dar trebuie să știi că nu suntem fericiți când trebuie să fim altcineva decât suntem…

A oftat adânc:

— Poate că am greșit… Am vrut doar să fiți cineva în viață. Să nu râdă lumea de voi…

— Lumea oricum găsește motive să râdă… Dar noi avem nevoie să fim văzuți și iubiți așa cum suntem.

Nu a mai spus nimic. Dar pentru prima dată am simțit că mă ascultă cu adevărat.

Au trecut luni până când lucrurile s-au schimbat cu adevărat. Bunica încă mai scapă uneori vorbe grele, dar acum știe când să se oprească. Mama a început să zâmbească mai des. Eu și Vlad ne simțim mai liberi.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc încă sub perdele groase, ascunzând adevărul de dragul aparențelor? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim văzuți cu adevărat?