Rușinea la treizeci de ani: De ce nu mă lasă mama să iubesc?

— Marta, nu te mai gândi la prostii! Paul nu e pentru tine, nu vezi? Ai treizeci de ani, nu mai ești copilă, dar nici nu te porți ca o femeie matură! Vocea mamei răsună ascuțit în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, și simt cum mi se strânge stomacul. Tata tace, ca de obicei, ascuns după ziarul lui, de parcă nu ar vrea să existe.

Nu știu când am început să mă simt străină în propria casă. Poate în liceu, când mama îmi verifica telefonul și îmi interzicea să ies cu băieți. Poate la facultate, când am vrut să stau la cămin și ea a făcut o criză de nervi, spunând că „numai fetele ușoare pleacă de acasă”. Sau poate acum, când fiecare încercare de a-mi construi o viață a mea e întâmpinată cu suspiciune, ironie și șantaj emoțional.

Paul a apărut în viața mea ca o gură de aer. L-am cunoscut la serviciu, la o ședință plictisitoare, și m-a cucerit cu glumele lui și cu felul în care mă asculta. Are treizeci și cinci de ani, e divorțat și are o fetiță de șase ani. Pentru mama, asta e de neiertat. „Ce, nu găseai și tu un băiat bun, fără bagaje? Să nu aibă copil, să nu fie trecut printr-un divorț? Ce-o să zică lumea?”

În fiecare seară, când mă întorc acasă, mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Mama mă întreabă unde am fost, cu cine, la ce oră mă întorc. Dacă îi spun adevărul, începe să plângă sau să țipe. Dacă mint, mă simt vinovată. Tata nu zice nimic, dar știu că mă judecă în tăcere. Sora mea mai mică, Ioana, a plecat la Cluj la facultate și nu se mai uită înapoi. „Tu de ce nu pleci?” mă întreabă uneori la telefon. „Nu știu”, îi răspund. Dar adevărul e că mi-e frică. Mi-e frică să fiu singură, mi-e frică să nu rănesc pe nimeni, mi-e frică să nu fiu o fiică rea.

Într-o seară, Paul mă așteaptă la colțul blocului. E frig, dar el zâmbește larg și mă ia în brațe. „Hai la mine, facem paste și ne uităm la un film.” Îmi vine să plâng de ușurare. La el acasă, totul e simplu. Fetița lui, Ana, mă îmbrățișează și mă întreabă dacă pot să-i citesc o poveste. Mă simt iubită, acceptată, între oameni normali. Dar când mă întorc acasă, mama mă așteaptă în hol, cu ochii roșii de plâns.

— Marta, nu mă mai iubești? Pentru ce te-am crescut? Să mă lași singură la bătrânețe?

Îmi vine să țip, să-i spun că nu sunt responsabilă pentru fericirea ei. Dar nu pot. O văd mică, obosită, cu mâinile crăpate de la muncă și cu ochii plini de teamă. Știu că a crescut într-o lume în care femeile nu pleacă de acasă decât „la casa lor”, cu un bărbat ales de familie. Știu că tata n-a iubit-o niciodată cu adevărat și că eu sunt singura ei alinare. Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Într-o duminică, la masa de prânz, mama izbucnește:

— Dacă te mai văd cu Paul, să nu mai calci în casa asta! Să nu vii să plângi la mine când o să te lase și el, ca pe fosta lui nevastă!

Mă ridic de la masă, cu furia clocotind în piept.

— Mama, nu poți să-mi controlezi viața la nesfârșit! Am treizeci de ani! Vreau să fiu fericită!

Tata oftează și iese din cameră. Mama începe să plângă și să mă blesteme printre sughițuri. Mă simt vinovată, dar și eliberată. În seara aceea, îmi fac bagajul și plec la Paul. Nu mă uit înapoi.

Primele săptămâni sunt grele. Mama mă sună zilnic, mă imploră să mă întorc, apoi mă amenință că nu mă mai primește niciodată. Ioana mă susține, dar e departe. Paul e răbdător, dar simt că îl împovărez cu nesiguranțele mele. Ana mă întreabă dacă o să fiu mama ei. Plâng mult, dar pentru prima dată simt că trăiesc pentru mine.

După câteva luni, mama mă caută. Vine la mine, cu ochii roșii și cu o pungă de plăcinte. Nu spune nimic, doar mă îmbrățișează. Știu că nu va accepta niciodată pe deplin alegerea mea, dar poate, cu timpul, va învăța să mă lase să iubesc.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, din rușine, din frică sau din dorința de a nu răni pe cei dragi? Oare cât de mult ne datorăm nouă înșine și cât le datorăm celor care ne-au crescut?