Când dragostea doare mai tare decât prejudecățile: Povestea mea și a Ilincăi

— Radu, nu te mai amăgi! Nu poți să aduci o fată ca Ilinca în casa noastră! Ai uitat cine ești?
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de fasole și mirosul de pâine caldă. Mâinile mamei tremurau pe marginea șorțului, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al lor îmi taie respirația.

Nu era prima dată când discutam despre Ilinca, dar de data asta era altfel. O adusesem acasă, la Sighișoara, după luni de ascuns și minciuni. O iubeam cu o disperare care mă speria, dar părinții mei nu vedeau decât diferențele: ea era dintr-o familie de maghiari reformați, noi eram români ortodocși, iar în satul nostru asta conta mai mult decât orice.

— Tată, Ilinca nu e doar „o fată”. E femeia pe care o iubesc. Nu pot să trăiesc fără ea.

Tata s-a ridicat brusc, scaunul s-a izbit de perete. Mama a început să plângă încet, cu lacrimi mici și tăcute. Am simțit că mă sufoc.

— Radu, tu nu înțelegi! O să râdă tot satul de noi! Ce-o să zică popa? Ce-o să zică rudele? Ai uitat cum ne-au privit când unchiul tău s-a însurat cu o fată din Moldova?

Am vrut să țip că nu-mi pasă de sat, de popă, de rude. Dar m-am uitat la mama, la ochii ei roșii și obosiți, la mâinile ei crăpate de muncă și am simțit vinovăție. Îmi iubeam familia, dar o iubeam și pe Ilinca. Cum să aleg?

Ilinca stătea pe hol, cu palmele strânse pe geaca veche. Când am ieșit la ea, mi-a șoptit:

— Nu vreau să te pun între mine și ai tăi. Dacă trebuie să plec…

— Nu! Am să vorbesc cu ei. O să-i fac să înțeleagă.

Dar zilele au trecut și zidul dintre noi s-a făcut tot mai gros. Tata nu-i vorbea deloc, mama îi punea farfuria pe masă fără să o privească. În sat au început să circule vorbe: „Radu s-a încurcat cu unguroaica”, „O să-și piardă credința”, „Păcat de băiat”.

Într-o seară, când ne-am întors de la plimbare prin cetate, am găsit-o pe mama plângând în fața icoanei. M-am așezat lângă ea.

— Mamă, chiar atât de mult te doare că o iubesc pe Ilinca?

— Nu pe ea n-o pot ierta… ci pe tine că vrei să ne rupi sufletul. Tu ești singurul nostru copil.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la Ilinca și i-am spus totul. A plâns în brațele mele.

— Radu, dacă mă iubești, hai să plecăm la Cluj. Acolo nu ne știe nimeni. Putem începe de la zero.

Am stat toată noaptea treaz. M-am gândit la tata, la mama, la casa noastră veche cu miros de lemn ars și gutui coapte pe sobă. Dar m-am gândit și la Ilinca: la râsul ei, la felul în care îmi mângâia obrazul când eram obosit după muncă.

A doua zi dimineață am făcut bagajele. Mama a venit la ușă cu ochii umflați.

— Să nu uiți niciodată cine ești, Radu…

Am plecat cu inima frântă. La Cluj am găsit o garsonieră mică și un job prost plătit la un depozit. Ilinca s-a angajat la o librărie. Eram împreună, dar fiecare zi era o luptă: cu banii, cu dorul de casă, cu privirile celor care ne auzeau vorbind română și maghiară amestecat.

Într-o seară, după ce am primit un mesaj de la mama — „Tatăl tău e bolnav” — am simțit că tot ce am construit se clatină. Am fugit acasă. Tata era pe patul din sufragerie, slăbit și palid.

— Radu… nu te-am învățat să urăști… Dar mi-a fost frică pentru tine. Să nu fii singur…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca niște copii. Mama ne privea din prag, cu ochii umezi.

După câteva zile m-am întors la Cluj. Ilinca m-a așteptat în garsonieră cu ciorbă fierbinte și pâine proaspătă.

— Te-ai întoarce vreodată acasă? — m-a întrebat încet.

— Nu știu… Poate când lumea va fi mai bună cu noi.

Au trecut ani. Tata s-a stins într-o primăvară ploioasă. Mama a venit la Cluj să stea cu noi câteva luni. Încet-încet a început să o accepte pe Ilinca — nu pentru că a uitat tradițiile sau prejudecățile, ci pentru că a văzut cât de mult ne iubim.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să suferim pentru a fi fericiți? Merită dragostea toate aceste răni? Sau poate tocmai rănile ne fac mai puternici?