Între Dragoste și Loialitate: Povestea Mea și a lui Radu

— Nu ești de-a noastră, Irina. N-ai să fii niciodată, să știi! vocea ascuțită a doamnei Stoica răsuna în sufrageria lor spațioasă, cu mobila grea și miros de ceară veche. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, iubitul meu, stătea între noi ca un copil prins între două lumi. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar fiecare cuvânt al ei era ca o lovitură direct în piept.

— Mamă, te rog… Irina nu ți-a făcut nimic. De ce trebuie să fie totul atât de greu? vocea lui Radu era stinsă, aproape rugătoare. Mă uitam la el și simțeam cum mă sufoc între dorința de a-l ține strâns lângă mine și nevoia de a fugi cât mai departe de tot ce însemna familia lui.

Totul a început într-o seară ploioasă de octombrie, la o petrecere studențească din București. Eu, fată simplă dintr-un sat din Buzău, venisem la facultate cu vise mari și buzunare goale. Radu era băiatul acela pe care toată lumea îl știa: carismatic, sigur pe el, cu haine scumpe și un zâmbet care topea orice inimă. Nu-mi imaginam că o să mă observe vreodată. Dar m-a invitat la dans și, din acea clipă, lumea mea s-a schimbat.

Primele luni au fost ca un vis. Ne plimbam prin Herăstrău, râdeam la filme proaste și ne promiteam că nimic nu ne va despărți. Dar visul s-a spulberat când am cunoscut-o pe mama lui Radu. De la început, privirea ei m-a măsurat rece, ca pe o haină ieftină într-un magazin de lux.

— Din ce familie zici că vii? a întrebat ea, cu sprâncenele ridicate.

— Tata e profesor la școala din sat, iar mama lucrează la brutărie… am răspuns eu, încercând să par sigură pe mine.

— Aha… Deci nu sunteți „de-ai noștri”.

Acel „de-ai noștri” avea să mă urmărească mult timp. Oricât încercam să mă fac plăcută — aduceam prăjituri făcute de mama, ajutam la curățenie când mergeam la ei — nimic nu era suficient. Doamna Stoica găsea mereu ceva de criticat: ba că nu știu să țin furculița corect, ba că accentul meu e prea „de la țară”, ba că nu am destule maniere.

Radu încerca să mă apere, dar între noi se adunau tot mai multe tăceri grele. Într-o seară, după o altă cină tensionată la ei acasă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că orice aș face nu e destul! De ce nu putem fi doar noi doi?

Radu m-a privit lung, cu ochii umezi:

— Pentru că familia mea contează pentru mine… Dar și tu contezi. Nu știu cum să le împac pe amândouă.

A urmat o perioadă în care ne vedeam pe ascuns. Mergeam la mine în chirie, unde făceam mămăligă cu brânză și râdeam de cât de diferite sunt lumile noastre. Dar liniștea nu dura niciodată mult. Într-o zi, mama lui Radu a venit neanunțată la facultate și m-a tras deoparte:

— Ascultă-mă bine: dacă ții la el cu adevărat, lasă-l să-și trăiască viața pe care o merită. Tu n-ai cum să-i oferi ce are nevoie.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit acasă și am plâns ore întregi. M-am gândit să-l părăsesc pe Radu, dar nu puteam. Îl iubeam prea mult.

Într-o duminică dimineață, tata m-a sunat:

— Irina, mamă… ai grijă cu băiatul ăsta. Să nu uiți cine ești și de unde vii.

M-am simțit prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Familia mea mă voia acasă, simplă și modestă. Familia lui Radu mă voia plecată din viața lui.

Într-o seară geroasă de ianuarie, Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Mama a făcut infarct azi-noapte… E la spital. A zis că dacă mă mai vede cu tine, nu vrea să mă mai cunoască.

Am simțit că mă prăbușesc. Îl țineam în brațe și plângeam amândoi. Nu știam ce să facem. Să renunțăm la noi pentru liniștea familiei lui? Să fugim împreună și să ne construim propria lume?

Au urmat luni de chinuri și certuri. Ne iubeam, dar fiecare întâlnire era umbrită de vinovăție și teamă. Prietenii noștri au început să ne evite — unii spuneau că nu are rost să ne luptăm cu morile de vânt ale prejudecăților românești.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu, am plecat singură prin oraș. Am ajuns în fața unei biserici vechi și m-am așezat pe trepte. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Ce ai pățit, fată dragă?

I-am spus povestea mea pe scurt. Ea mi-a zâmbit trist:

— Dragostea adevărată cere sacrificii mari… dar uneori trebuie să te sacrifici pe tine ca să-i faci fericiți pe alții?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

În cele din urmă, am decis să-l las pe Radu liber. I-am scris o scrisoare lungă în care i-am spus că îl iubesc prea mult ca să-l țin captiv între două lumi care îl sfâșie. A plâns când a citit-o și mi-a spus că n-o să mă uite niciodată.

Au trecut ani de atunci. M-am întors acasă, am devenit profesoară ca tata și mi-am găsit liniștea printre copii și cărți. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi luptat mai mult? Dacă dragostea ar fi fost suficientă ca să dărâme zidurile dintre noi?

Oare câți dintre noi renunță la iubire din cauza prejudecăților altora? Ce ați fi făcut voi în locul meu?